El o aşeza în el ca un etern anotimp

nimeni nu intuia cu adevărat
simfonia verdelui crud
şi dantelat aruncat ca un arc
peste sufletul lui şi peste universul înalt
fecundat de cuvântul divin
şi visul hieratic şi euforia pasiunii lui
ce-i înflorea ei în nopţi singurătatea
făcând-o să rămână trează
şi să suspine prelung
ca un clopot tânguindu-se în amurg
el o visa şi ea îi aducea mirosul mării,
mirosul lunaticei ieşită să caute luna
în cămaşa de borangic
mirosind a albăstrele revene
şi a miros de lună şi de stele
pe ţărm o uda cu lumină
de la tălpi în sus şi îi căra luceferi
cu cearşaful umed şi-i aureola umerii
din care zburau îngerii
în picioarele goale şi aurite
în nopţi ei scriau versuri la lumina lunii
şi-o lega de el prin iubire, cuvinte şi timp
aşezând-o în el ca un etern anotimp.

poezie de Mariana Didu
Adăugat de Mariana Didu
Votează! | Copiază!