Dedicaţie

Dedicaţie,
Unei bătrâne dintr-un sat,
Căci lacrima ce mi-a picat
Şi s-a prelins din ochii mei
E lacrima unei femei,
A unei mame pentru care
Durerea semenilor doare.
O lacrima prelinsă cu sârg
Din ochi în jos,
A dat inimii mele
Şi vieţii mele-un rost.
Sufletul l-a deschis,
În suflet curgeau lacrimi,
Bătrâna mă-nsoţea.
Într-un sobor de patimi.
Mergeam prin sat, cu ajutoare,
Asta-mi fusese dat a face
Şi am ajuns la o bătrână...
Bătrâna mă priveşte, tace...
Îi spun ce gânduri nu-mi dau pace,
De ce-am venit în sat la ea...
Cu amintirile în gânduri,
Bătrâna, iată, lăcrima.
Îmi face semn să mai rămân,
De-acum eu mă supun cuminte
Şi stau pe piatra de al drum...
Privesc la ea cu luare-aminte...
În minte completez şarade,
Îmi şterg o lacrimă ce cade
Şi ca o torţă arde încă
Pe-a omenirii noastre stâncă.
Bătrâna se ridică. -N gând,
Îmi simt o lacrimă arzând...
- Maică, o clipă te-aş ruga!
Vreau să le dau şi eu ceva
Acestor prunci, căci Dumnezeu
Cunoaşte doar sufletul meu.
El ştie neputinţa mea
Şi grija celor care-ar vrea
Să vină-n ajutor, căci eu,
Măicuţă, ştiu cât mi-e de greu.
Dar n-aş putea muri-mpăcată
De nu le-aş închina o rugă
Celor ce sus, cu toţi m-aşteaptă:
Vreau ca la prunci banii s-ajungă.
Bătrână-s, dar am suflet bun.
Aşteaptă-mă că vin acum!
................................................
Pe piatra-ncinsă de la soare
Mă aşezai în aşteptare.
Greu, sprijinită-ntr-un ciumag
Păşii bătrâna-al porţii prag.
- E tot ce am, fătuca mea,
Alţi oameni i-or mai ajuta,
Căci sprijinu-i la Dumnezeu
Oricât în viaţă-ar fi de greu.
(Şi-mi puse-n pumnul deschis, iată,
Bănuţi... De. acum, înlăcrimată,
Priveam şi număram tăcut.)
- Atâta, maică, am avut!
Maică, ia banii înapoi!
Nu ai un leu, nu ai nici doi...
- Ia-i tu! Le fie de-ajutor
Şi de noroc copiilor.
Să nu mă minţi, copila mea!
Ar fi păcat. Cu inima
Îi las copilă pentru ei.
De ce acum nu vrei să-i iei?!
.................................................
I-am luat mâhnită. Un argint
L-am dat acelor ce iubind
Un suflet candid de bătrână
Vâzând întinderea-mi de mână.
Vezi?! Cei ce au se umilesc
Spunând că greu de-un timp muncesc.
Că sunt săraci şi că nu au,
De-aceea dragii mei, nu dau.
Le strălucesc vilele-n soare,
Combine au, maşini, tractoare,
Au termopane... Au! Şi vor
Mai multe pentru viitor.
Dar nu-şi clădesc palate-n cer,
Din cer, spre noapte au picat...
Ei vor pleca de pe pământ,
Inimi pustii, de lepădat.
În rai lumesc trăiesc, dar vai!
Aici e pământescul rai.
Târziu, spre dincolo de viaţă,
Vr fi... vor fi doar o paiaţă.
Căci spune-o vorbă în scriptură,
Mai lesne o cămilă prin gaura de ac,
Decât să vezi din milă, din suflet, o fărâmă,
Bogatul să ofere ceva la un sărac.
Ei sunt statui de ceară,
Sunt travestiţi stângaci
Diavoli cu chip de oameni...
În care, încrustat, rămâne noaptea vieţii
Şi foamea de păcat.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!