Închisul către un fluture ce intrase în castelul său

Oh! de unde te-ai luat, spune, oaspe fluturaş,
Ce în aer locuieşti, oaspe din ceruri picat!
Care zefir te-au răpit? care vânt te-au aruncat
Din efirul luminos în acest negru lăcaş?

Căci sub bolta cestui zid, unde de mult sunt închis,
Rază de zi n-au pătruns, nici măcar s-au pomenit,
În acest muced lăcaş, mormânt celor vii gătit,
De vreo bucurie glas, sau vreun mângâios vis.

Numai tu, soarta mea, ştii de când aici ai sosit;
Doar la tine, fluturaş, acolo în aer sus,
Amărâtul meu suspin din castelul au ajuns!
Şi ai venit înadins să vezi un nenorocit.

Vai, tristul sufletul meu, de mult aici îngropat,
În tine văd acum lumea ce l-au urgisit,
Tu speranţă ai adus închisului osândit,
Şi-nchisoarea, sosind noaptea, mi-ai luminat.

Spune-mi dar, spune, te rog, efirului iubit prunc,
Tot aşa este frumos seninul acel ceresc?
Tot aşa pe munţi şi câmpi floricele înfloresc?
Tot miroase roza, crinul, tot limpezi pâraie curg?

Tot şuieră filomela prin lunci noaptea răsfăţat?
Şi zorile tot răsar vărsând rouă pe pământ?
Şi vara tot este cald? şi tot abureşte vânt?
Căci eu vară n-am simţit de când aici am intrat;

Nici tu vei putea găsi un fir de iarbă măcar
În acest muced lăcaş, nici vei putea auzi
Alt răsunet, sau alt rost, decât şi noapte şi zi,
Obezile clănţăind, ş-a-nchişilor plâns amar.

Zboară dar, du-te de-aici, du-te liber în câmpii,
Fugi de-acest negru noian, adânc şi întunecos,
Grăbind vara să-ţi petreci în seninul luminos,
Căci tu o vară trăieşti ş-apoi nu ai să mai fii.

Fugi, fluture fericit, du-te, pentru Dumnezeu,
Du-te de zboară prin lunci, prin grădini şi prin livezi,
Căci ghirlandele de flori sunt ale tale obezi,
Iar cerescul orizon — iubitul, castelul tău;

Fugi, oaspe vesel al meu, oaspe sprinten de aripi,
Du-te, zburdă în efir, sau zboară pe flori săltând,
Şi poate vei întâlni o maică tristă plângând,
Şi cu ea doi copilaşi rătăcindu-se pe câmpi.

Oh, să mângâi de-ai putea a lor suflet întristat!
Oh, să grăieşti de-ai putea cu dânşii, ce mă bocesc,
Să le spui că de trăiesc, numai pentru ei trăiesc;
Dar tu nu poţi să grăieşti, căci firea rost nu ţi-au dat;

Deci măcar să îngăimezi cu-a tale aripi pestriţi,
Pe dragii mei băieţi, zburând tot încetişor,
Ca şi când ai vrea să fii prins de mici mânuţele lor,
Şi fluturând printre flori şi pe câmpii înverziţi,

Să mi-i tot ademeneşti, cu ei să te tot alungi,
Şi spre-acest castel să zbori unde eu mă osândesc,
Şi poate şi maica lor, la care mor când gândesc,
Luându-se după ei, cu toţi să vie atunci.

Ei scăparea mea pot fi ca nişte îngeri de cer...
Căci cu ruga cei sărmani şi pe Domnul îmblânzesc;
Şi plânsul lor sfarmă uşi, obezile risipesc...
Inima să moaie pot a crudului temnicer.

Şi să mă scape de-aici, ah! lumina să mai văz,
Să văd soarele frumos, să-mi văd ţara ce doresc,
Să văd munţii, să văd câmpii şi lăcaşul strămoşesc,
Şi pe nevastă, copii la piept să îmbrăţişez;

Dar vai, ce am făcut eu! Din obezi am scuturat,
Şi de-a lor sunet grozav, gingaşul meu fluturaş
Speriat a pribegit din acest negru lăcaş,
Strigă-i: oh! aşteaptă, stai! dar el la cer a zburat!

poezie de Vasili Andreievici Jukovski, traducere de Constantin Stamati
Adăugat de Dan Costinaş
Votează! | Copiază!