Glontele

E mort de-acum frumosul tânăr, căzut viteazul neînvins,
Şi inima-i învăpăiată şi-obrajii lui aprinşi s-au stins!
El — sufletul nădejdii noastre, el — răsfăţatul de noroc,
Pe care cu mândrie ochii îl urmăreau din loc în loc,
A cărui voce mângăioasă, al cărui zâmbet plin de vrajă
Făcea să crezi că pretutindeni un înger bun îi stă de strajă...

Ieri noapte-naintam o ceată prin pas, în munte, spre pichet,
Eram feriţi de întuneric; — el călărea cântând încet:

"Port două roze roşii
La pălăria mea,
A treia-n vârful spadei
Îmi va-nflori şi ea..."

Atunci din margine de codru un glonte şuierând ieşi:
Cântarea-i amuţi pe buze şi, brusc, un trup se prăbuşi,
Simţii că sângele-mi îngheaţă, fiori de groază m-au pătruns.
Şi l-am strigat uşor pe nume, dar, vai! n-am căpătat răspuns!

L-am rădicat pe cal cu trudă şi-ncet, prin ploaie şi noroi,
Prin noapte şi prin ceaţă, iată-l adus la tabără-napoi!
La raza unei mici lanterne, sub cort, văzut-am dup-aceea
Pe faţa-i două roze albe, — la piept îi sângera a treia...

Şi-un vis acum mi-arată însă acelaşi glonte ucigaş
Cum şuieră zburând departe, se duce şuierând în zbor,
Străbate munţi şi văi, ajunge departe-n nordicul oraş,
Şi-n mijlocul unei căscioare
Din uliţa plină de soare,
Atinge-o inimă, oprindu-i bătăile, fulgerător!

De-acolo, dinspre nord, departe, aud un clopot trist sunând:
Vecinul Ei se minunează cum de-a murit aşa curând!

poezie clasică de Henry Wadsworth Longfellow din Flower-de-Luce (1867), traducere de Şt.O. Iosif
Adăugat de Dan Costinaş
Votează! | Copiază!