Duh celest

Alunecarea şi aburul
peste fiinţele noastre; începutul
îşi dilată pupilele de animal abia născut –
limba uriaşă a timpului linge trupul
năzdrăvanului foetus;
totu-i mirare de munţi în creştere,
de ape învolburate, de iarbă fragedă, de albastru intens
şi nevinovăţie;
mâini nenăscute - pretutindeni,
caută ceva ce nu ştiu, vor să atingă
colţuri şi margini,
să măsoare distanţele prime,
saltul peste hău al himerelor –
şi duhul acesta celest
aroma lor de taină şi iasomie,
stând cumpănă
deasupra fântânii...
Neştiutoarele au deprins, iată,
mişcarea de translaţie
spre marginea timpului –
secundă cu secundă,
sunet cu sunet,
apus cu apus...

poezie de Florin Costinescu din Secunda eternă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!