Taină

Iar eu, mirifică poemă,
Pe catafalc să-ngenunchez,
Sub a iubirii tale trenă,
Pe-un colţ de stea să mă aşez.

Şi să visez, mireasa nopţii
Să fii a mea, în veşnicii
Să alergăm desculţi... Şi sincer
Şi cast, să ne putem iubi.

La subsuori, cu iambi sălbatici
Să sorb cuvântul irosit
În ne-cântări de lacrimi coapte,
Când zorii clipei s-au ivit.

Să-nsăilez eternitate
Cu albe clipe de amor,
Şi peste-ntinsa pânză,-n noapte
Să ne putem iubi cu dor.

Să fiu metafora uitării...
Pe sâni de rime,-n vals de dor,
Să-ţi dau sărutul depărtării
Şi veşnicia să-ţi măsor.

Pe coapse de argint sculptate
În univers, în asfinţit,
Aş vrea să fiu întâia noapte,
Cu vise albe să te mint.

Pe umeri rimele m-apasă
Şi ca un clopot, gândul meu
Se-ntoarce către tine-acasă,
Mereu, oricât ar fi de greu.

Privirii i-am cules petale...
Metafore m-au înălţat...
Sărutul tău, iubito, doare!
În taina mea s-a surupat.

Alung o adiere, iată!
În schimbul unui zâmbet cast,
Căci tu eşti singura esenţă
Ce neschimbată a rămas.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!