Bucurați-vă, prieteni
Eu mă grăbesc, tu te grăbești, el se grăbește,
Îmbătrânesc, îmbătrânești, îmbătrânește.
Ce am iubit? Ce n-am iubit? Ca în poveste
simplă de tot,
scurtă de tot
viața ne este.
Uite-o din nou trece pe drum fata zglobie.
Uite-un băiat floare și-a pus la pălărie.
Uite un prunc, râde în prag, ai, nazdrăvanul!
Uite-un moșneag, tace-n toiag, alb ca troianul.
Muntele ieri ne-ademenea, astăzi ne doare.
S-a împlinit, nu s-a-mplinit visul cel mare?
Cine sunt eu, cine ești tu, cine e dânsul?
Noi am știut zborul înalt, dorul și plânsul...
Zilele trec, zilele vin... Ce va rămâne?
Suflet de lut, necunoscut, suflet de pâine?
Toamnele cresc, grijile cresc, viața descrește.
Eu mă grăbesc,
tu te grăbești,
el se grăbește.
Bucurați-vă, prieteni, de prieteni și de frați,
Bucurați-vă de-un nume ce vi-i dat ca să-l purtați.
Bucurați-vă de-un cântec,
de-un amurg cu flori de tei,
bucurați-vă o viață
de lumina dragostei...
poezie de Dumitru Matcovschi
Adăugat de Iulia Mirancea
Votează! | Copiază!
Nu este introdusă data nașterii pentru Dumitru Matcovschi. [Vezi și următoarele:
- poezii despre viață
- poezii despre râs
- poezii despre lumină
- poezii despre iubire
- poezii despre flori
- poezii despre înălțime
- poezii despre zile
- poezii despre zbor
- poezii despre visare
- Ne poți propune o poezie de dragoste?
1 Iulia Mirancea [utilizator înregistrat] a spus pe 20 aprilie 2015: |
| Cred, fără să exagerez, că aceste versuri sunt cele mai frumoase, cele mai reușite, cele mai reprezentative, din tot s-a scris vreodată, despre bucuria de fi pe Pământ! E bine să ne întrebăm, cât mai des, cine suntem! E și mai bine ca, din când în când, să ne și răspundem! Ar trebui să fim ceea ce trebuie să fim: oameni! Adică persoane și nu doar personaje; realități concrete și nu imagini abstracte; propriul Soare, și nu umbra cuiva; identități și nu entități; răspunsuri și nu întrebări! Cine sunt eu? Eu sunt un om! Un om cu suflet (dăruit mai mult altora decât mie însămi); cu ochi (mai mult pentru cei din jurul meu decât pentru mine); cu mâini muncite zi și noapte (mai cu spor pentru ceilalți oameni, decât pentru mine) ... Cu nume concret, strădui, viabil (mie și celorlalți oameni), pentru ca ceilalți oameni să știe că asta de-aici și de oriunde, cea de-acum și dintotdeauna, am fost, sunt și voi rămâne, eu!! Cine sunt eu? Eu sunt asta de-aici, care n-a putut rezista, niciodată, dorințelor celor din jur! Și, fiindcă n-a rezistat și, acum trei mii de ani, când, câțiva oameni au vrut-o îndrăgostită de un poet, ea s-a îndrăgostit ... de poet! Apoi, ei au vrut ca ea să-i dedice versuri poetului și să devină poetă! Și ea i-a dedicat versuri poetului și a devenit poetă! Poetă adevărată! Cine sunt eu? Eu sunt un om care și-a pus inima pe tavă, pentru ca oamenii să facă din ea, ce vor ... Și apoi să facă parte din tot ce eu, cea care sunt, voi fi putut agonisi efemerității: deznădăjduire și speranță, durere și bucurie suferință și iubire! Poate a venit vremea să-mi iau inima înapoi (cât va mai fi rămas din ea), cu ei cu tot, cei care vor face parte din dreptul meu la eternitate! S-o iau înapoi, acum când sunt aici, pentru atunci, când nu voi mai fi, aici! Cine sunt eu, cine ești tu, cine e dânsul ... Oare ce mai contează? Până la urmă, nu mai contează! Dar contează să ne bucurăm de o clipă, de o zi, de o șansă! De lumina zilei și de întunericul nopții; de albastru cerului și de scânteierea stelelor; de luceafărul dimineții și de luna înserării! De iubire! De fericire! De ceilalți oameni! De bucuria de a fi pe Pământ! Pentru că aveți un chip, un nume, un suflet; pentru că sunteți sănătoși, frumoși, buni; pentru că puteți dori, dărui, iubi; pentru toate acestea, bucurați-vă ..., prieteni ...! Iulia Mirancea |