Naufragiatul
Plutesc în derivă spre Nord, pe Atlantic
Cătând orizontul limanului Scandic
Căci doar o părere, departe-i pământul
Și nu mă-nsoțesc decât noaptea și vântul.
Pe neagra oglindă de ape mă duce
Un rest de catarg, înfipt ca o cruce
Pe-un lemn ce odată corabie-a fost...
Sau poate-o nălucă, plutind fără rost.
Cu secera Lunii aș vrea să retez
Oceanul de smoală și-al nopților miez
Dar sus e Selena, iar mâna mi-e grea
Abea de mai țin lemnul vâslei cu ea.
Spre Nord, către țărmul visat, călăuză
Mi-a Steaua Polară, pe-a cerului spuză
Doar norii -ah, norii- să-i spulbere vântul
Căci negru de-i cerul, pierdut e pământul.
Dar vai, norii aprigi se-adună pe cer
În haite flămânde cu suflet de fier
Și stelele pier, rând pe rând, câte una...
Cum șuieră vântul! Cum tremură Luna!
Ce ploaie grozavă pe suflet m-apasă
Mi-alunecă vâsla, dar nici că-mi mai pasă!
Departe, spre Nord, o himeră-i pământul
Și nu mă-nsoțesc decât ploaia și vântul.
poezie de Mihail Mataringa (9 mai 2007)
Adăugat de Mihail Mataringa
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.