Supus pământ

În geana de lumină ce se crapă
Către apus, văd lacrimă... Şi dacă
Tuşul durerii-n lutu-ntinăciunii
Se întrupează, astăzi plâng românii.

Nu-i rost aici de-aţi duce traiul, parcă!
S-a stins în timp lumina geto-dacă
Şi în cenuşa morţilor sădim
Durerea vieţii ce ne-o irosim.

Nu mai e cerul steag plutind pe ape...
Seninul lui nu poate să ne-adape!
Pământul e o praşilă de rugi...
Trăim umil între stăpâni şi slugi.

Unde ni-i blondul pletelor de grâne?!
Căci tot mai des sămânţă de tăciune
Alungă mierea soarelui... Şi plouă
Cu-asupritori de denumire nouă...

În maci, în roze,-n sângeri nu mai curg
Cuvinte rubinii... Amurg! Amurg!
Pământ robit de hoţi, de laşi, slujind
Cu sârg, în crez, aceluiaşi partid.

Supus pământ, înalţă-te-n vulcani!
Fă din cenuşa miilor de ani
Un templu nou! Şi-oricât de greu ar fi
Tu schimbă-ne istoria-ntr-o zi!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!