Apus de toamnă

Nu ţin minte să mai fi trăit o astfel de toamnă,
Scăldându-mi ochii într-un covor de frunze arămii,
Cu adieri reci de vânt învăluindu-mă, şoptindu-mi,
Ceva ce crengile golaşe, aplecate, nu pot să-mi spună.

Nu ţin minte, să mai fi trăit un astfel de apus,
Cu soarele-agăţat de orizont, plângând,
Cu norii-n zdrenţe cenuşii împrăştiaţi, în infinitul cer,
Stăpână noaptea-şi întinde aripa-i întunecată.

Nu ţin minte să mai fi iubit atâta toamna,
Cu ploile ei reci, şi vântul viu, rebel,
Cu păsări disperate, şi-n nepăsarea ierbii,
Cu soarele rebel, numit de-acum, dorinţă.

Nu ţin minte să mai fi iubit atâta un apus,
Cu izbăvitoarea-i linişte, şi pace,
Cu greaua suferinţă lăsată jos - povara
Şi mirosind ţărâna cu sufletul uşor.

poezie de Dan Coblis din Nuanţe de alb
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!