Liniştea nopţii

A tăcut şi ultima boare de vânt,
S-a scurs şi ultima lacrimă din cer,
A rămas pământul ud,
Şi datina amintirilor din el.

Deschid larg geamul către infinit,
Pătrundă-n casa mea al tăcerii lung fior,
Ascult, şi nu aud decât un vag suspin,
E visul meu, mă cheamă la un lung festin.

Întunecat e cerul, liniştită-i noaptea mea,
Au adormit, bătrânii mei copaci, şi nu mai freamătă nici iarba,
Şi păsările ce mi se jucau în geam, m-au salutat de noapte bună, şi au plecat,
Iar liniştea s-a aşezat pe strada mea.

Inima îmi bate marşul clipelor trecute,
Din amorţire se revarsă acum asupra mea,
Atotstăpânitoarea noapte, adâncă, rece, grea,
Şi dragostea din ea.

Voiesc s-aud un strop de apă suierând,
Voiesc să văd un licăr, din îndepărtata lume a cerului etern,
Voiesc să aud o clipă, un vers, un simplu cânt,
Voiesc să-mi spună marea, că nu am devenit un surd profund.

Dar liniştea mă înconjoară c-o ignoranţă sfidătoare,
Ce luceşte în a lunii blândă-nfăţişare, patina nopţii adormire,
Dar eu respir, trăiesc, învăţ, visez,
Oh... ce slabă consolare.

Voi căuta fără odihnă să-nţeleg a nopţii farmec,
Sunt tot mai darnic, primeşte-mi noapte taina, fără remuşcare,
Te văd şi simt puterea ta, probabil e aceiaşi dragostea în ea,
Ce-o înfăşori în jurul meu şi-mi faci cadou, o scurtă ploaie.

poezie de Dan Coblis din Fluturi de zăpadă
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!