Doar floarea
Când floarea își pierde petale și moare,
Nu piere, de sine se înfructă.
Își dă timp sămânță, își dedase și miere
Și atâta parfum... frumusețea ce-a suptă.
Se adulmecă singură floarea, pe ierburi se culcă,
Se închide în sine-și, își dăruie seva și carne.
Din ram se coboară, odată cu frunze ce cad, nu mai urcă...
Se împrăștie toată la lume... vrea vis de-a renaște să toarne.
Alungă tristețea de moarte, amintește de naștere într-una,
Se rupe pe sine, să încânte în buchet cu candoarea
Cui se dă-n sacrificiu. Nu-i ea țel, chiar de vază-i, nu-i zâna,
Stăpâna... E dorul în fond; c-a renaște din scrum, doar ea știe, ea floarea!
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (15 noiembrie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre moarte
- poezii despre visare
- poezii despre tristețe
- poezii despre timp
- poezii despre sacrificiu
- poezii despre naștere
- poezii despre miere
- poezii despre inocență
- poezii despre frunze
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.