Eminescu, la 33 de ani

Am vârsta christică, sfârşit de secol,
mă soarbe golul vremii înapoi
e viaţa mea cenuşăreasa morţii
ţinută-n dreptul peşterii de voi.

Învăţ să gust din toate, să mă mistui
cu ode-n metru antic mă-nfăşor,
în părul meu a prins să înflorească
un liliac albit de-atâta dor.

Port tragedia pinilor de munte
sub care doarme un convoi de orbi.
tu, daimon rău, mândria mea nebună
în ce prăpăstii de gheţari mă sorbi?

La urma urmei, ce frumoasă-i lupta
chiar dacă-i strâmbă uneori, şi grea,
chiar dacă mori cu dreptul tău în braţe
chiar dacă ei şi-atunci te-or profana.

Aşa precum e scris, să se întâmple!
s-or împlini scripturile în veac
eu ştiu că n-am greşit în faţa ţării
chiar dacă astăzi mă siliţi să tac.

Îmi pregătiţi de-acum o moarte lentă,
aţi mai făcut-o şi cu alţii, ştiu
imperiul infiltrat ca igrasia
îşi cere jertfa câte-un spirit viu.

Şi s-ar putea cândva să mă răpuneţi
deşi va fi destul de greu, vă jur
eu am în spate mânăstiri şi codri
şi siglele romane împrejur

Am în pământ un neam de oseminte
şi altul sus, la fel de numeros
în cleştele acesta cine intră
e sfărâmat năpraznic, os cu os

Nu vă jucaţi cu pământenii ţării,
sunt buni şi blânzi, dar nu mizaţi prea mult
destule patimi ne-au rănit mândria
şi ne-au spurcat lăcaşele de cult.

Prea mulţi ne spulberară în copite
pământul ca un mire fermecat
şi aurul l-au ruginit cu sânge,
şi pântecul fecund l-au ulcerat.

Lăsaţi această ţară să rodească
să-şi coacă pâinea, vinul să şi-l bea
să-şi crească pruncii fără de prihană
şi viitorul cum şi-l ştie ea.

Nu scuturaţi voi roua de sub mierle,
nu veştejiţi făpturile la flori,
în numele a căror drepturi sacre
parlamentaţi şi vă simţiţi datori?

Nu-i cal troian cabala voastră neagră
e un poney de bâlci, trăgând la dric
istoria nu are nici o roată
nu mai puteţi întoarce, deci, nimic!

Mai bine v-aţi întoarce voi acolo
de unde luaţi arginţii putreziţi,
noi stăm din veac la cina cea de taină
voi luaţi câte-o gustare, şi fugiţi

Vă zic o dată pentru totdeauna:
nu suntem colonia nimănui
de şerpi şi de căpuşi fanariote
suntem de-acuma până-n gât sătui.

E timpul, cred, să isprăviţi odată
cu lenea şi şantajul cunoscut,
au suferit şi alţii chinuri grele
şi-au luat-o de la cap, şi au tăcut.

Plecaţi-vă trufia, puneţi mâna
pe plug şi sapă chiar, că n-o fi foc
daţi ascultare spiritului ţării
şi-acestor oameni fără de noroc.

Eu vă blestem prin gura celor simpli
crucificaţi pe dealuri şi câmpii
sunt robii muncii şi copiii ţării
pe care voi îi vindeţi, zi de zi

Ei nu ştiu toţi prea bine ce se-ntâmplă
ei trag la jug, nădăjduiesc şi mor
în timp ce saltimbancii şi irozii
ţes conjuraţii împotriva lor

Pe capul vostru şi-al seminţei voastre
să cadă veşnic sângele străbun,
fiţi blestemaţi pentru aceste crime
pe care-aş vrea s-apuc să le răzbun!

poezie celebră de Corneliu Vadim Tudor (1982)
Adăugat de Auditus
Votează! | Copiază!