Cimitirul roman

Huliţi au fost romanii
de unii învăţaţi din vremi mai nouă
că metafizică n-ar fi creat
ca alte glorioase seminţii,
doar apeducte, colisee, foruri, drumuri,
eterna urbe, castre şi troiane de hotar.
Huliţi au fost romanii
că numai case-ar fi clădit, cu atrii
primind de sus lumina
şi-avertisment ţinând pe praguri: cave canem.

De ţi-ar fi dat s-ajungi vreodat' la Roma,
şi-adânc în ţară, prietene, pe Via Appia te-ai pierde,
a-i înţelege-atuncea ce nedreaptă-i cumpăna
cu care oamenii, popoarele, virtutea unul altuia
şi inima şi-o cântăresc. Căci ai vedea un Drum,
care se duce, se tot duce-n peisaj,
piatră cu piatră potrivind,
un drum flancat, de-a stânga şi de-a dreapta,
de sarcofage, urne, mauzolee,
păstrând cenuşă, osemnite-adăpostind.

Aşa vedeau romanii Drumul, orice limite-nfruntând,
în marea-mpărăţie a vieţii-naintând prin moarte
sădită-n şiruri
pe două rânduri. Cei ce la umbra chiparoşilor
în sarcofage dorm ascultă sunetul
de scuturi şi de lănci, marşul cohortelor,
roţile de care, nechezul cailor. Acestea toate,
la rândul lor, acuma nu mai sunt,
dar morţii cei mai vechi, aceia mai ascultă
la drumul care sună pe pământ.

Aşa închipuiau romanii cimitirul:
un drum flancat pe două rânduri de tăceri.
Aceasta-i metafizica romană: un Drum.
Un drum ce-naintează printre morţi, nu printre vii.

poezie celebră de Lucian Blaga
Adăugat de Dan Costinaş
Votează! | Copiază!