Trăind din crepuscul
Îmi plânge suflarea când moare lumina,
Sedusă de ardoarea spuzită în scrum
Și steaua, ce cade scânteie pe drum,
Ce încinge trasee, îmi sleiește odihna.
În urmă, pe firul de rază răpusă,
Oniric strecoară străine vedenii,
Ce bântuie carnea ce-mi tremură-n genii,
Fugind printre gânduri, cât noaptea nu-i scursă.
Și atom explodează orizont în văpaie,
Topind neguri-frici, să nu fie eterne
Și-n fulg, sentimente pe scalp curg, îmi cerne,
Spălându-mi, topit, inima-mi toată... o odaie!
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (3 martie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre lumină
- poezii despre visare
- poezii despre stele
- poezii despre seducție
- poezii despre plâns
- poezii despre odihnă
- poezii despre noapte
- poezii despre moarte
- poezii despre gânduri
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.