Sub aripile destinului

O, Salieri! Câţi urmaşi ai în viaţă...
câţi presupuşi fii ai dreptăţii
râd onestităţii în faţă,
cum râde dracul, când se răsfaţă.
Câte caractere frumoase şi talente
pe valul voinţelor rămase
sunt ca epavele corăbiilor
de sarea mărilor roase,
legănându-se doar cu speranţă
atunci când banul şi înfluenţele
cern izbândele şi râd vieţii în faţă.

Alţii, orbecăind sub aripile destinului,
ameţiţi, ca de puterea vinului,
se adapă din izvorul cotidian,
legănaţi pe valurile timpului, an de an,
sperând cu tărie
în a lor vie credinţă,
destinul alege, destinul învinge
şi cântăreşte orice voiţă.

Destinul este reţeta prescrisă
înainte de a noastră putinţă,
în tainice scopuri divine,
purtarea firii spre marea căinţă...
frământări şlefuite în timpuri răscoapte
şi înfloriri spirituale,
ca visele lui Mozart, de după moarte
care în marea lui credinţă,
de geniu fără referinţă...
şi-a trimis nemurirea în eternitate.

Aşa visăm toţi,
până să trecem bariera vieţii
în lacrimi şi şoapte,
spre cercetatul necunoscut...
veşnicia iubirii, idealul speranţei,
să nu moară, înainte şi după moarte,
nici în cer, dar nici pe pământ
dacă se poate.

poezie de Valeria Mahok (21 iunie 2014)
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!