Cântec mic
Picuri de rouă adună
aripile privighetorii,
picuri limpezi de lună
de amăgirea ei plini.
Marmora fântânii adună
sărutul artezian,
vis al umilelor stele.
Copilele de prin grădini
toate îmi spun rămas bun
când trec, și asemeni
clopotele parcă îmi spun.
Și se sărută copacii
în asfințit. Iară eu,
plângând merg pe drum,
fără scăpare, grotesc,
cu tristețe de Cyrano
și Quijote,
mântuitor
de nemărginiri imposibile
cu ritm de ceasornic.
Și văd uscându-se crinii
la atingerea glasului meu
pătat de lumini sângerânde
și poartă liricu-mi cântec
găteli de paiață pudrată.
Se-ascunde iubirea mea bună
sub un păianjen. Și soarele
ca alt păianjen m-ascunde
cu labe de aur.
Destinul nu-mi voi urma,
fiindcă sunt precum Amor
el însuși se-arată -
din plânset săgețile sale
și tolbă inima lui.
Totul voi da la o parte
și suferința-mi voi plânge,
ca un copil părăsit
în basmul ce s-a sfârșit.
poezie de Federico Garcia Lorca din Poeme, traducere de Teodor Balș
Adăugat de Emilia Nedelcoff
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre sărut
- poezii despre plâns
- poezii despre copilărie
- poezii despre visare
- poezii despre tristețe
- poezii despre timp
- poezii despre stele
- poezii despre sfârșit
- poezii despre rouă
- Ne poți propune o poezie de dragoste?
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.