Eşti aspră cu tine, ajungi şi la astre?

Eşti aspră cu tine, ajungi şi la astre?
Tu nu aveai aripi, ca oricare om.
Cum s-au frânt ele, când omul doar umblă?
Învaţă ce-i umbletul de la ţestoase,
doar ele cunosc poemul de secole.
Ah, neputinţa de-a-ntoarce trecutul,
precum Prometeu ce regretă azi focul,
cu veşnicia am un contract,
citeşte-l, vei înţelege mai mult.
Nu eu l-am scris, eu cred în Absurd.
Absurdul e însuşi Cel Unic, Puternic,
nu căuta în abis mângâiere,
nu căuta oglinzile mute,
poeţii ştiu să vorbească oriunde,
chiar şi în moarte, deşi ea nici nu este.
Zâmbeşti, ce e zâmbetul?
O rază firavă. Pierdută pe veci,
Pe veci adorată. Astfel să te vezi,
Poezia nu minte.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de Boris Marian Mehr
Votează! | Copiază!