Albastru negru de viață
picăturile sinucid timpul
din noi
Dorul? Azi este, mâine nu-i!
este-un fulg luat de vânt și dus undeva
în zări, departe! Este ca o lacrimă uscată
Da?
timpul uzează, ne uită prin cei care îi iubim
El, timpul, ne poate fi prieten sau dușman
poate fi aproape sau departe
El este și nu-i
nu purtăm nădejdi, căci amintirile vieții le estompează
nu trebuie să purtăm mănuși, pe chipul feței.
nu trebuie să ne ascundem, în noi, căutând în alții ce nu putem
am luat cuvântul, primul meu semn de existență, câci toți avem un început
din el am făcut primii pași, am gungurit și am privit cerul
și-am zis
toți am privit copacul și ne-am lovit și atunci
am zis
toți am uitat că eram și încă mai suntem dependenți
și plângeam când ne luau alții
astăzi plângem căci ne luăm noi și ne ducem
Oare nu am rămas încă așa?
plângem dorul îmbrățișării!
și uităm să mai iubim, nu mai vrem să avem brațe
Mi-e dor
așa este, totul se împarte, nu poate fi numai dintr-o singură parte
împărțim sărutul
și ne certăm să fim în el
iubita mea, ești departe
undeva pe-o stea
pustie
fără nisip
fără uscăciune
fără raze de soare care să ardă
fără de fără
de tot și nimic
decât un cer
fără albastru
fără nori, fără vânt, fără copaci
un cer care este neviu
un cer fără el
și o gaură imensă
în noi
adâncă
și fără de margini
care să ne cuprindă
ca brațele mamei sau ale iubitei
Da?
sunt un pustnic cățărat în muntele din el
așa sunt eu, câteodată, nu vrea singurătatea din mine să iasă
adâncimea fiecăruia este imensă, dar diferită
încerc să mă repictez prin interior, cu imagini de clovn
pentru ca să râdă de mine
să-mi privesc pereții pustietății cu imagini hilare care să râdă sarcastic
așa-ți trebuie și să scoată limba la mine
ha... ha... ha...
și niște pitici să se ia de mână și cu vocile lor pițigăiate să strige
nu mai ești, nu mai ești
și dintr-o turlă îngustă-n dungă
un pitic gras
să zbiere pe strada principală
nu ești decât un prost
și lumea toată sa râdă
și lumea toată să râdă
ha... ha... ha...
viața-i ca o brățară pe care o putem pierde ușor
Dumnezeu ne-a dat-o si tot el ne-o ia
și o dă alcuiva, țărâna vom mușca
vaporul
sună a depărtare
când de la țărm el pleacă
ca-n eseul meu
din lumea poveștilor și a iubirii
sfârșit
ascultătorul a adormit
vânt... hoinar, hoinar
un suflet fără de viață
dați-mi pe el un ban
și mă faceți fericit pe viață
Ce? Cer mult?
mă cheamă timpul
mă cheamă oful
mă cheamă cea ce m-a uitat
mă cheamă praful și vântul
Nu mai fi trist...
cu si bemol
și anulat de un becar
într-o cheie de portativ care nu a inventat-o niciun muzician
nici măcar femeia
poate tu știi calea
să fiu eu
căci m-am pierdut
să sap acolo în rămășițele timpului, în cimitirul său atemporal
și să mă scot dându-mi tu o mână
adun cuvintele într-un pom cu toată lumea pământului
Ești confuz...
nu
deloc
extrem de clar
pun lume
pun o ea și un el
și o iubire
din care se naște viitorul
ideală, poate
prea ideală
pentru carnea care moare
Să desenez pe obrajii tăi?
Da!
lacrimile care să se întorcă înapoi
în lăcașul izvorului lor
cu tine
a adormit și timpul
a amorțit
a căzut în necunoaștere
și tu
care separi depărtările
da
roata se învârte
corăbiile timpului
sunt duse și trase spre maluri fără ape
sapă fundul sufletelor scufundate
și râd de urmele aripilor de pe cer
ca un vultur care moare înainte de a se naște
Ești trist...
zi-mi mie ce te doare...
desaga-i goală, sunt ca un Moș Crăciun fără cadouri, care vine sa-i facă fericiți pe copii
cu ce să-i fac eu fericiți?
oamenii lumii, mari și mici
ca-s mic și eu
dar tu uiți să-mi dai și mie un dar
ca să nu mai fiu trist
latră luna
stelele mă împung
au coarne
și cerul a-ș vrea să fie
Ști ce?
tu să fii dincolo de nori
iar picioarele tale stâlpii lumii
să mă cațăr pe ei ca pe munții vremurilor
să ajung acolo
Vrei în vârf?
da
sunt nebun
da
acolo
unde sunt cuvintele mele
care există între lumea reală și adâncurile lui Dumnezeu, din materie
omul are nevoie de trecut
trecutul l-a ridicat... fără el nu există
Dumnezeu este iubit de fiecare precum vede el fața lui
Dumnezeu deschide ferestre pentru fiecare
Tu mă iubești?
nu
ok
bine că încă nu mă urăști!
Convorbiri cu Camelia
poezie de Viorel Muha (iunie 2014)
Adăugat de Viorel Muha
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.