Prizonierii dorului
Fiecare fulg
țese o poveste
sub privirile lunii
cerul suspină când stelele cad
peste vorbe-nghețate
pierdute speranțe,
ucise de ger
ascunse sub pași
răsună țipătul
șoimului din munte
ca un ecou
de clopot unic
zâmbesc, dar dorul
de tine
îmi tremură-n glas
o rază blândă-n
palma mea
îmi dă aripi să zbor
peste noapte.
Suntem prizonieri
ai dorului
uitând de ierni...
trăim în primăveri
albastre
pe aripa unui vis
renăscut
din torente și furtuni.
poezie de Maria Ciobotariu (15 ianuarie 2014)
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!
1 Betty Marcovici [utilizator înregistrat] a spus pe 9 iunie 2014: |
| Primul dor este o dezamăgire care te maturizează foarte repede, îți fură inima, intri în panică, frica de momentul nepotrivit aduce uneori succesul. |
2 Enache Edmond [din public] a spus pe 10 decembrie 2017: |
| Sentimente puternice si nemăsurate! |