Mătușa Julia
Mătușa Julia vorbea celta
foarte repede și foarte tare.
Nu îi puteam răspunde
Nu o puteam înțelege.
Când nu era desculță,
purta bocanci bărbătești.
Pot să-i văd piciorul puternic
pătat cu noroi de turbă
pedalând pe tălpigii mașinii de tors,
în vreme ce mâna ei dreaptă
trage firul parcă de nicăieri.
A ei era singura casă
unde mă întindeam noaptea
în întunericul absolut
al unui pat-cutie, ascultând
greierii cântând prietenos.
Ea era gălețile
cu apa vălurind în ele.
Era vânturile strecurându-se umede
în jurul streșinilor.
Era ouăle maronii, fustele negre
și păstrarea monezilor de trei penny
într-un ceainic.
Mătușa Julia vorbea celta
foarte repede și foarte tare.
Atunci când am învățat
s-o înteleg puțin, ea zăcea
amuțită în întunericul absolut
al unei gropi nisipoase
la Luskentyre. Incă mai aud
vocea ei de pescaruș
urându-mi bun venit
de la peste o sută de metri
de teren domol cu turbă zdrențuită
și devenind tot mai furioasă, tot mai furioasă
de la atât de multe întrebări
la care n-a primit răspuns.
poezie clasică de Norman MacCaig, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre învățătură
- poezii despre întuneric
- poezii despre încălțăminte
- poezii despre vânt
- poezii despre voce
- poezii despre picioare
- poezii despre noapte
- poezii despre nisip
- poezii despre negru
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.