Poarta spre cer

în fiecare duminică
la biserica albastră
slujba începe la nouă fix

Dumnezeu mereu pare grăbit

îmi şterg ochelarii
iau biblia şi plec

între două rugăciuni
cineva îmi spune că Dumnezeu
trăieşte prin noi

deşi nu s-ar fi cuvenit
să vorbesc despre asemenea lucruri
i-am răspuns

dacă eu sunt poarta spre cer
şi Dumnezeu este calea
atunci copilul meu va fi
consistenţa trupului sau
şoapta morţii trupului meu?

o bucată de linişte oprită între noi
scurta dangătul clopotului

poate din pricina asta încercând
să-mi descâlcesc nodurile din viaţă
am tăcut...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Votează! | Copiază!