Fatalitate... de prezent

... e lecţia de chirurgie
-unde pe viu se taie în carne vie,
cu instrumente atât de vechi, caduce,
probabil moştenite din străbuni, etrusce-
se scoate, rând pe rând, laparatomic,
orice ţesut, ţesut din timp atomic
şi care-ar face un întreg melodios, fragil,
crescut atât de educat de taţi, copil
cu atât bun simţ din glie şi din mame
oblojind precum pomul roade, poame,
ce sunt bătute acum să cadă
cu toate, una pe altele, grămadă,
... aşa, c-apoi să scoată inimă, toracic
să nu fie bătăi, răspunsul tracic
din răzbunări de surghiuniri, posesii
şi apoi să scoată creierul plin de obsesii,
să-l spele distilat, să-i lase doar auz,
să tacă limbă, sunet, gândul, tot mai mult, confuz,
să-şi piardă corp orice ştiut mai are
şi doar lozincile de proşti chirurgi să ia amploare,
... să stăm pe mese, reci, aşteptând, cerşetori
să fim prin ei, să fie numai ei, ca atâtea, atâtea ori,
prezent plin de fatali atoateştiutori, atotdominatori...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (25 august 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Votează! | Copiază!