A câta oară?

A câta oară viaţa lui Cristos
aşterne iarăşi flori în ramuri vechi
şi cântă rândunelele perechi?
Iar tu rămâi tot mort, tot neguros.
A câta oară slava lui Isus
aduce iar zambile şi cicori,
un rai ce-mparte veşnic iar fiori?
Iar tu rămâi tot crunt, tot nesupus.
A câta oară spunem: A-nviat!
Şi Cel ce-i viu, în zbor de ciocârlii,
te-aşteaptă iar între ai Lui să vii?
Iar tu, tot sub povara de păcat.
A câta oară, în lumini de gând,
El vine iar, ca vântul printre brazi?
Şi tu nu strigi: Rabuni! şi nu cazi
ca să-I cuprinzi picioarele plângând.
A câta oară, seara spre amurg,
tu vezi către Emaus un străin,
un om ciudat, cu chip de lacrimi plin.
Şi tu ştii pentru cine I se scurg.
A câta oară în cămara ta,
prin uşa ferecată cu zăvor,
străbate iar divinul Salvator?
Şi tu măcar nici nu-L întrebi ce vrea?
A câta oară, ca să-ţi dea dovezi,
te-ndeamnă iarăşi: Nu fi ne-nţelept,
ci puneţi mâna-n rana Mea în piept!...
Iar tu ţi-astupi şi ochii să nu vezi.
A câta oară El te-aşteaptă blând,
cu pâini şi peşti ca pe un ucenic?
Iar tu iei hrana şi nu spui nimic.
Cât vrei să te mai rabde? Până când?
A câta oară, ziua, spre Damasc,
se-arată o lumină-n jurul tău?
Iar tu alergi mai crâncen şi mai rău
să-i strângi ciorchinii şi să-i storci în teasc.
Nu înţelegi că, totuşi, într-o zi,
Îl vei vedea... când va zbura spre Cer?
Şi noi vom fi cu El... iar tu stingher.
O, vino astăzi, nu mai zăbovi.

poezie clasică de Costache Ioanid
Adăugat de Vladimir Potlog
Votează! | Copiază!