Cântul XXVII

Fiindc-apoi sfârşit vorbirii puse
şi dreapta-n sus şi-n linişte stătea,
cu voia dulcelui poet se duse.

Când d-alta ce din dosul ei venea
spre vârfu-i fuse-atenţia-ne-ndreptată
prin sunetul confuz care-l scotea.

Precum siculul bou, ce-ntâiaşi dată
mugi cu plânsul cui l-a plăsmuit
cu pila sa şi drept îi fu ca plată!

urla cu glasul celui chinuit,
încât părea cuprins de suferinţă
deşi de-aramă-ntreg era cioplit,

astfel să iasă neavând putinţă,
nici drum, din foc, cuvintele lui fură
în felul său dintâi doar străduinţă.

Când ele-apoi drum liber îşi făcură
prin vârful ce le da vibraţii clare
cum limba lor le-o dete-odată-n gură,

cuvinte-am auzit: – "O, tu spre care
vorbesc, tu cel care-n lombardul meu
poţi merge", ai zis, "n-am altă-ce-ntrebare;

deşi sosesc târziu, nu-ţi pară greu
să stai puţin şi să-ţi amâi plecatul,
căci eu voi sta cu drag, şi ard mereu.

De eşti căzut de-acu-n întunecatul
locaş aici, din dulcea ţărişoară
latină de-unde-ntreg îmi port păcatul;

au pace romagnolii-ori iar s-omoară?
Eu fui din munţii cei dintre Urbin
şi de-unde Tibru ca izvor scoboară."

Eu stam plecat, de-atenţie încă plin,
când semn în coastă-mi dete-al meu părinte
şi-a zis: – "Vorbeşte tu, căci e latin."

Iar eu, având gătit răspunsu-n minte,
n-am stat să preget şi-am şi zis îndată:
– "O, duh ascuns în haina ta fierbinte,

în gândul celor tari n-a fost vrodată
şi nu-i fără război Romagna ta.
Dar n-am lăsat vro luptă declarată.

Ravena stă precum o ştii că sta:
vulturul din Polenta cuib şi-o are,
umbrind şi Cervia sub aripa sa.

Cetatea cea cu lung asediu, care
cumplit făcut-a-ntre francezi măcelul
o ţine-un leu sub verzile lui gheare.

Zavozii-n Rimini, şi vechiul şi căţelul,
ce-au fost ai lui Montagna cruzi călăi,
mai muşcă-n ce-au muşcat precum li-e felul.

Iar la Santerno şi Lamone-n văi,
din cuibul alb un pui de leu domneşte,
schimbând din vară-n iarnă soţii săi.

Iar cea pe unde Savio şerpuieşte,
precum ea stă-ntre munte şi câmpie,
aşa-ntre sclav şi liber stat pluteşte.

Te rog acum, şi tu răspunde-mi mie,
ce-ai fost, căci toţi mi-au spus, deci fă la fel,
şi faima-n lume-ani mulţi s-o ai tu vie."

În propriu-i mod bolborosi niţel
ăst foc, bătând încolo-ntâi şi-ncoace
lungitu-i vârf, şi-ăst glas a scos din el:

– "De-aş crede eu că-ndrept această voace
spre-un viu ce se va-ntoarce-n lume-acasă,
ăst vârf zbătut ar înceta să joace.

Dar, cum nu pot de-aici nicicând să iasă
fiinţe vii, de-i drept ce-aud, să-ţi spui,
şi-apoi că-i fi infam puţin îmi pasă.

Oştean dintâi, şi-apoi călugăr vrui
să-mpac prin sfoară ce-am greşit prin spadă,
şi-ntreg s-ar fi-mplinit ce eu crezui,

dar marele păstor – pe cap să-i cadă! –
din nou m-a-ntors în primul Iad de culpe,
iar cum şi când, vreau duhul tău să vadă.

Cât timp eu trupul de-oase şi de pulpe,
cum mama mi l-a dat, îl mai avui,
n-am fost în fapte leu, ci-apururi vulpe.

Căci laţuri şi-uneltiri astfel ştiui
şi-aşa de meşter mă-nvârteam cu ele,
că-ntr-astea cred că-ntâi în lume fui.

Dar când simţii c-ajung spre-al vârstei mele
acel răstimp când cată fiecine
spre-a-ntra în port să strâng-a lui vântrele,

de ce-avui drag dintâi m-a prins ruşine,
şi-nchisei pentru lume ochii mei,
şi bine mi-ar fi prins, sărman de mine!

Dar prinţul noii lumi de farisei,
având pe-atunci război la Laterani
şi nu cu saracini ori cu iudei,

căci numai tot creştini i-au fost duşmanii,
şi nu de-acei ce s-au oştit la Acre
sau fac negoţ pe-unde domnesc sultanii,

nici lui nu-şi respectă precepte sacre
şi-oficiul nalt, nici mie-acel capestru
ce-adese face-atâtea trupuri macre,

ci, cum chemă Cezarul pe Silvestru
de la Soract, de lepră ca să-l spele,
aşa el m-a chemat ca pe-un maestru

să-l scap de-ale trufiei friguri rele.
Dar eu tăcui, căci prea-mi păru că-i vinul
ce-l face-a-mi cere-atari păreri rebele.

Iar el atunci: – «S-alungi din suflet chinul,
căci iată, te dezleg, numai să-mi spui
ce chip ar fi să spulber Prenestinul.

Tu ştii că pot să-ncui şi să descui
cu două chei, dar cel ce-mi fu 'nainte
le-avu degeaba toată viaţa lui.»

Împins astfel de-aşa de tari cuvinte,
văzui c-aici e mult mai rea tăcerea,
şi-am zis: «Fiindcă tu mă speli, părinte,

păcatu-n care-acu-mi provoci căderea:
promite tot şi uit-apoi mereu,
şi-a ta va fi şi gloria şi puterea.»

Iar, când murii, veni Francisc al meu,
ci-un negru heruvim în drum îi stete
şi-a zis: – «Îmi faci nedrept! Să-l laşi să-l ieu

să meargă-n Iad la servii mei, căci dete
un sfat mişel în care-o fraudă sta,
iar eu de-atunci îi stau cu mâna-n plete!

Pe cel ce nu-i căit nu-l poţi ierta,
şi-a se căi şi-n rău păstrându-şi placul
nu poţi, că-i contradicţia-n calea ta."

Vai mie-atunci, cum am săltat, săracul!
când el m-a prins zicând: «Tu n-ai gândit
c-ar şti atâta logică şi dracul!»

M-aduse-aici, iar Minos şi-a-nvârtit
de opt ori coada sa pe aspru-i spate
muşcând apoi şi-n ea de cătrănit:

«E fur din cei pe care focu-i bate.»
De-aceea-s unde vezi, un om pierdut,
şi plâng purtând atare haină-n spate."

Iar când în urmă glasul i-a tăcut,
pleca ducând cu el durerea-i plânsă
prin cornu-i cel în multe părţi zbătut.

Noi doi, Virgil şi eu, trecurăm însă
pe stâncă-n sus până pe puntea care
e arc al bolgii unde-i gloata strânsă

acea, ce descărcând făcu-ncărcare.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Votează! | Copiază!