Cântul XXII

Văzui şi călăreţi cum câmpi întrapă,
cum dau atacuri, sau făcând alai
şi-aori în vălmăşag fugind cum scapă,

cursari prin ţara voastră-ntâmpinai,
şi bande-n treacăt, neamule-aretine,
şi joc de suliţi şi-ncurări de cai,

urmând după chimvale-ori tamburine,
cu buciume-ori cu focuri din castele
şi semne de-ale noastre-ori chiar străine,

ci-atare-având poznaş cimpoi nici ele,
nici oşti eu n-am văzut, nici escadroane,
nici nave-urmând un far sau grup de stele!

Mergeam acum cu-aceste lighioane –
vai, răi fârtaţi – dar toate cum li-e rândul,
că-n Iad nu ceri tămâie şi icoane.

Dar eu aveam numai la smoală gândul,
să văd şi-a bolgii-ntreagă aşezare
şi răul neam ce-l scaldă-n ea fierbându-l.

Precum când dau piloţilor pe mare
delfinii semn cu spetele rotunde
să-şi scape-a lor corabie de 'necare,

aşa, spre-a răsufla, şi-aici şi-altunde
vedeam vrun rău spinarea cum şi-o saltă
dar numai fulgerând şi iar s-ascunde.

Cum stau prin bălţi şi broaştele-ndeolaltă
la mal, şi-astfel c-afar-au numai botul,
dar labele şi-ntregul trup în baltă,

şi-aici astfel la mal umpleau ei totul
dar când s-apropia Bărboi-Zbârlit
pe toţi în clipă-i şi-nghiţea borhotul.

Văzui, şi-am sufletul şi-acu-ngrozit
pe unul stând, cum e pe când le sperii
că stă o broască şi-altele-au sărit,

dar Bot-de-Ogar i-a şi-ncleştat în perii
smoliţi ai lui cârligul şi, trăgând,
ce-a scos din lac o vidră-mi fu vederii.

Ştiam pe draci pe nume-acum pe rând,
căci fui atent şi când aleşi ei fură
şi şi-ntre ei cum se chemau strigând.

– "Hei, Foc-Nestins, aleargă şi-i înfige
în spate gheara să-l jupoi de piele!"
Şi toţi au curs cu căngi şi cu cârlige.

Iar eu: – "De poţi, maestre-al căii mele,
să faci să afli cine-i desperatul
căzut aici în mâini atât de rele?"

Mergând Virgil deci a-ntrebat de statul
din care-a fost născut, iar el îi spuse:
– "Sărmana maică mă născu-n regatul

Navarei unde-n slujbă ea mă puse,
căci tat-avui pe-un biet de marţafoi,
şi-al său distrugător şi-a tot ce-avuse.

La bunul domn Tibald fui serv apoi,
şi-acolea-n coţcării fui meşter mare
de cari-acum dau seamă-ntr-ăst noroi."

Iar Rât-de-Porc, ce-avea doi colţi cum are
şi-un porc mistreţ, făcu ca-n şold mişelul
să-i simţ-un colţ ce-artist e-n spintecare.

De răi motani mai dete şoricelul!
Bărboi-Zbârlit însă-l cuprinse-n braţe
şi-a zis: – "Până-l înfurc, cu-ncetinelul!"

I-l duse lui Virgil apoi în faţă:
– "De vrei să ştii mai mult, întreabă-l dară,
că-ndat-apoi sar alţii şi-l înhaţă."

Şi-a zis Virgil: – "Cunoşti tu, aşadară,
prin smoală vrun nemernic să se cheme
latin de neam?" – "De-un duh cu-a voastră ţară

vecin, m-am despărţit de scurtă vreme.
De-ar fi şi-acum deasupra-mi ăst mişel,
de căngi şi gheare-acum eu nu m-aş teme."

Dar Bot-de-Ogar: – "Ce stăm acum astfel!"
Şi-n braţ i-a-nfipt al căngii vârf subţire
şi-un mare sfert de carne-a rupt din el.

Şi Fund-de-Iad tot sta să-l ia-n primire
de jos mai de la pulpi, ci-n rotogol
se-ntoarse-al lor decan cu rea privire,

şi-a stat puţin mai blând turbatul stol.
Virgil, nezăbovind, din nou grăit-a
spre cel ce sta privindu-şi osul gol:

– "De cine zici, că rea ţi-a fost ursita
când tu, lăsându-l, mai spre mal te-ai tras?"
Răspunse-acela: – "Fratele Gomita,

Galuricul, oricărei fraude-un vas.
Astfel avut-a-n mâini pe inimicii
lui Ninu-ncât de pomin-a rămas,

dar bani le-a smuls şi-n câmp a pus voinicii
cum el zicea, şi-a fost înşelător
şi nu-n mărunt, în multe alte-oficii.

El stă-n contact cu cel din Logodor,
cu Zanche-acum, şi-şi spun nenumărate,
tocând de dragă-le Sardinia lor.

Dar, vai, vedeţi-l pe-altu-n fălci cum bate!
Eu multe-aş spune, dar mă tem că el
îmi face grapă ghearele-i pe spate."

S-a-ntors vătaful lor spre Farfarel
ce tot pândea din ochi cum să-l apuce:
– "Tăiatule din furci! Mai stai niţel!"

Cel groaznic îngrozit atunci spre duce:
– "Lombarzi ori tusci să vezi şi dacă-ţi place
să-i şi auzi", a zis, "ţi-i pot aduce,

de-or sta puţin deoparte-aceştia-n pace
spre-a nu se teme-ai mei de-a lor mânie
şi eu, de-aici din mal, pe loc voi face

nu unu-ori doi, ci şapte să vă vie,
c-un semn din gur-aşa cum dăm signale
când iese-un ins şi vrea tovărăşie."

Dar Cap-de-Ogar cu botul feţei sale
în vânt şi dând din cap: – "Nemernic, ce-i!
şi ce scorni prilej scăpării sale!

Bogat, pungaşu-n laţuri câte vrei!"
– "Ei, da! Sunt rău cum nici nu se mai poate
c-aduc la chin cu mult mai rău pe-ai mei!"

Pierzând răbdarea Zbate-Aripi, cu toate
că toţi i s-opuneau: – "De-mi sari în lac
eu nu-n galop sărind mi te voi scoate,

ci-n zbor de-aripi în clipă-ţi viu de hac!
Subt mal, fârtaţi! Şi vom vedea noi dacă
eşti tu, decât noi toţi, mai mare drac!"

Nou joc, creştine,-ascultă şi-o să-ţi placă!
Se-ntoarseră deci toţi, spre-alt mal cătând
şi-ntâi fu cel ce n-ar fi vrut s-o facă.

Pândind priinţă clipei şi-nfigând
pungaşu' bine tălpile-n ţărână,
sări şi-astfel scăpă de-al bandei gând.

O ciudă fu pe toţi acum stăpână.
Dar mai ales pe cel ce cauză fu,
deci şi porni strigând: – "Tu-mi eşti în mână!"

Dar nu-i era. Căci zborul nu putu
să-ntreacă frica. Unu-n fund pe dată,
iar altu-n zbor cu pieptul sus trecu.

Nu piere-o raţ-altminteri scufundată
în lac când vine-un şoim ce tot astfel
trudit şi mânios de drum îşi cată.

Cu ciudă de-acest lucru, Parpanghel
zbură pe urma lui, dorind ca hoţul
să-i scape-n lac, spre-a se prici cu el.

Iar când i-a fost scăpat, sărindu-i moţul
sări cu ghearele pe soţ şi-apoi
se-ncinse-o harţă peste lac cu soţul.

Dar celălalt era dibaci coroi
să-l scarmene vârtos! Şi-aşa căzură
de sus în smârc în clocot amândoi.

Şi-n pripă-i despărţi acea căldură
ci-atâta clei pe-aripi li s-a lipit,
că nu puteau să iasă din arsură.

Cu-ai săi se văicărea Bărboi-Zbârlit
şi-urni pe patru-n ajutor să sară
cu căngi cu tot pe-alt mal, iar ei grăbit

la postul lor şi-aici zburară,
şi căngi întinseră spre-acei spurcaţi
ce-aproape copţi sub scoarţă se-nfundară.

Noi însă i-am lăsat aşa-ncurcaţi.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Votează! | Copiază!