Cântul XVIII

Un loc e-n Iad, Văi-Rele se numeşte
de piatră-ntreg cu faţă ruginie,
cum e şi naltul mal ce-l cercuieşte.

În centru-acelui blăstăm de câmpie
căscat se vede-un puţ şi larg şi-afund
al cărui chip la timp îl voi descrie.

Iar spaţiul cât rămâne-i loc rotund
cât e-ntre puţ şi râpa asta mare
şi-n zece văi se-mparte-ntregu-i fund.

Precum e locul unde spre-apărare
a zidului se văd pe sub castele
un şanţ urmând pe-alt şanţ în număr mare,

aşa erau făcute-aici şi ele.
Şi-aşa cum vezi şi punţi care să treacă
pe-alt mal, din pragul ăstor citadele

asemeni punţi din poala stâncii pleacă
şi peste gropi şi valuri necurmat
merg până-n puţ ce rupte-n el le 'neacă.

În locu-acesta ne găsirăm când
ne-a scos Gerion de pe el; şi-n cale
porni Virgil spre stânga, eu urmând.

Văzui la dreapta alte stări de jale,
şi cazne nouă şi călăi de-alt soi
ce-umpleau această cea dintâie vale.

Mişeii-n fund veneau, cu toţii goi,
spre noi din centru' văii-un stol; de-afară
alt stol, dar mai grăbit, în rând cu noi.

Precum pentru-mbulzeală mult aflară
romanii-un mod de-a circula pe punte,
în anul jubilar şi-aşa aşezară

să aibă toţi, pe-o lature,-a lor frunte
spre Sanct-Angelo câţi spre dom mergeau,
iar pe-altă parte-acei ce merg spre munte.

Şi draci cu coarne bice lungi aveau,
în multe părţi pe negrele colnice,
şi-amar din dos cu bicele-i băteau.

Vai, cum săreau de iuţi să se ridice
la-ntâiul bici, şi n-aşteptau să-i bată
al doilea rând şi-al treilea rând de bice!

Pe când mergeam îmi fu întâmpinată
de-un ins privirea, şi-am strigat grăbit:
– "Nu-l văd pe-acesta azi de-ntâiaşi dată."

M-oprii deci să-l privesc şi s-a oprit
Virgil şi se-nvoi pe plac să-mi facă,
puţin să mă şi-ntorc cu cel lovit.

Iar el credea că mi s-ascunde dacă
va sta cu capu-n jos, ci-i fu-n zadar,
căci zisei eu: – "Tu, cel ce ochii-şi pleacă,

de nu eşti dintre-acei ce-ades îţi par,
tu eşti Caccianemic, eşti el, fireşte,
dar ce te-a-mpins aci-ntr-atât amar?"

Iar el: – "Nu-ţi spui cu drag. Dar mă sileşte
cuvântu-ţi clar ce-aşa de dulce-mi sună
şi prima viaţ-a noastră-mi aminteşte.

Marchizului, oricum ar fi să spună
vrun zvon scornit, fui eu care i-am dus
să-i facă voia sora mea cea jună.

Nu-s singur bolognez sub bice pus,
ci-i plin ăst loc de ei, de-atâta ginte,
încât din Reno la Savena nu-s

deprinşi atâţia sipa să cuvinte.
De vrei dovezi şi-un fapt ca să-ţi explici:
cumplita-ne zgârcenie-ţi fie-aminte."

Pe când vorbea astfel îi dete-un bici,
strigând, un drac: – "Hai, votrule, odată,
că nu-s femei să poţi să vinzi şi-aici."

Plecai apoi şi-ajunsei pe-al meu tată,
şi-n scurtă vreme-acolo ne găsirăm
pe unde-o stâncă e din mal plecată,

şi-ntorşi la dreapta lesne-o şi suirăm
şi-aşa plecând pe-a dânsei crestătură
din Iadul de deasupra noi ieşirăm.

Iar când am fost şi unde-i o spărtură
spre-a face celor biciuiţi un drum prin ea,
– "Să stai", mi-a zis, "şi ia-n căutătură

şi pe-alte duhuri cu pornire rea,
a căror faţă căci veneau mânate
cu noi în rând tu n-o putuşi vedea."

Şi stând pe pod vedeam nenumărate
cirezi venind spre noi din punct opus
gonite-amar cu biciul de la spate.

Şi, fără să-l întreb, Virgil mi-a spus:
– "Priveşte-acum pe-acel semeţ, pe care
durerea sa de-aici nu l-a răpus,

păstrând şi-n chin regească-nfăţişare!
Stăpân ajunse-al lânii aurei
în Colchis el, prin sil-ori înşelare.

Trecând prin Lemno-n urma vremii-acei
când şi-au ucis lipsitele de minte
pe-ai lor bărbaţi impiile femei,

şi-aici prin daruri şi prin dulci cuvinte
seduse pe Hipsifela, pe-aceea
ce pe-alte toate le minţi nainte

şi, grea cu el, lăsă apoi femeea.
Această culpă-i dă acest flagel
şi-şi ia pedeapsă şi pentru Medeea.

Cu el merg răii ce-au sedus la fel,
destul îţi fie-acum vederii tale
şi-acest ponor şi cei ce plâng în el."

Eram acum pe unde-ngusta cale
trecea pe-al doilea val ce e picior
al punţii ce-i din cealaltă vale.

De-aici noi auzeam într-alt ponor
cum gem mişeii şi pufnesc pe gură
şi-şi bat cu palma scăfârlia lor.

Pe râpi era depus un strat de zgură
de-un abur puturos ce-adâncu-l scoate,
şi-i ochilor un chin şi-n nas tortură,

iar fundu-atât de-adânc că nu se poate
vedea, decât urcând al punţii dos
de unde-i steiul culme-a bolgii toate.

Ajunşi şi-aici văzui în bolgie jos
popor scufuns într-un noroi în felul
acelui sterc ce din privăţi e scos.

Pe când priveam şi-un duh îmi fuse ţelul,
cu-atâta glod pe cap că n-avui fel
să ştiu de-i preot ori mirean mişelul.

– "De ce te-nholbi mai mult", îmi zise el,
"decât la alţi îmbălegaţi, la mine?"
– "Mai mult, căci te-am văzut de nu mă-nşel

cândva cu păr uscat", i-am zis, "ştiu bine,
şi eşti Interminei din Lucca tu,
de-aceea mă şi uit mai mult la tine."

Cu palmele-atunci tigva şi-o bătu:
– "Mă-nfund-aici ce-am linguşit cu gura
că-ntr-asta, limba făr' de trudă-mi fu."

Maestrul meu apoi: – "Căutătura
ţi-o fă puţin mai cătr-adânc ţintită
să poţi vedea cu ochii-acum făptura

murdarei slujnici, cea ce despletită,
se scarpină cu unghii-mbălegate
acum stând dreaptă-n sus, acum stârcită.

E Tais, cutra, celei ce-ntrebate
de-amant: – «Am graţii mari că ţi-am făcut
ăst dar?» i-a fost răspunsul: – «Minunate!»

Şi-ntr-ăst ponor destul e ce-am văzut."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Votează! | Copiază!