Cântul VII

– "Papè Satàn, papè Satàn alepe!"
strigat-a Plut cu glasul lui cel gros,
iar dulcele-nţelept ce-atot-pricepe

mi-a zis spre-a mă-ntări: – "Nu sta fricos!
oricât de tare-ar-fi, dar să-ţi astupe
nu poate-al nostru drum, pe stâncă-n jos."

Spre-acel cu gură larg-apoi: – "Te rupe
cu furia ta năuntrul tău pe tine,
dar dă-ne drum şi taci, spurcate lupe.

Nu fără cauză-n Iad acesta vine:
aşa e vrerea-n cerul unde-a pus
trufaşei culpe-Arhanghelul o fine."

Când e catargul rupt, cum cad de sus
grămadă pânzele de vânt umflate,
cumplitul monstru-aşa căzu răpus.

Iar noi pe malul văii-ndurerate
intram acu-ntr-a patra văgăună
ce-nfundă-n ea a-ntregii lumi păcate.

Atâta chin şi caznă cine-adună,
tu, veşnică justiţie-aici şi-astfel
de-amar al nostru rău cine-l răzbună?

Precum se frânge-un val izbit de-acel
ce-n contra-i vine, la Caribde-n mare,
aşa se-ntoarce-aici ăst neam mişel.

Popor decât aiuri cu mult mai mare
poveri rostogoleau cu pieptu-n munci
din două părţi venind cu urlet mare.

Deodată se ciocneau şi tot atunci
cu toţii se-ntorceau, pornind spre-afară
strigând: – "Ce tot aduni? Ce tot arunci?"

Şi-aşa veneau prin neagra vale iară
spre-apusul punct din nou făcând ocolul,
mereu strigându-şi versul lor de-ocară

şi iarăşi se ciocnea şi-acolo stolul
cu-alt stol, fiind la miezul văii-ajuns
şi, ca şi trist, văzându-le-acum zolul:

– "Maestre",-am zis, "te rog să-mi dai răspuns
ce neam e el? Şi-n stânga noastră, tată,
sunt clerici toţi aceşti cu părul tuns?"

– "Au fost cu minte-atât de-ntunecată
în primul trai", mi-a zis, "c-au strâns şi-au dat
ce-nseamnă-n lume-a da cu judecată.

Destul de clar o spune-al lor lătrat
când ei spre două puncte-a văii cură
şi-aci-i desparte-opusul lor păcat.

Toţi papi şi cardinali şi clerici fură
aceşti ce de-orice păr au creştet gol,
şi-n ei zgârcenia-nvinse-orice măsură."

Şi-am zis: – "Eu cred că dintr-atâta stol
cunosc, maestre, multe-atari fiinţe
spurcate sus de-aşa de trist nămol."

Iar el: – "Hrăneşti zadarnice credinţe.
Obscura viaţ-atâta solz le dete
că bruni îi face-oricărei cunoştinţe.

Ciocni-se-vor etern aceste cete
astfel, şi-ieşi-vor unii din morminte
cu pumnii-nchişi, iar alţii făr' de plete.

I-a smuls «a da» şi-«a strânge» fără minte
din dulcea lume, de se bat mereu
cum vezi aici, că-ţi stau aci nainte.

Aici vezi scurtul joc ce-au, fătul meu,
averile ce Sorţii-s rânduite,
cari zbuciumă pe om atât de greu.

Acum oricâte-averi sunt grămădite
şi-au fost sub lună n-ar putea să dea
odihn-acestor suflete-ostenite."

Iar eu: – "Maestre, să-mi explici aş vrea
ce-i Soarta despre care-ai prins a spune
că-ntregul lumii bun e-n mâini la ea?"

Iar el: – "Oh, lume-a minţilor nebune,
ce grea-i orbia-n care ea petrece!
Deci vreau s-asculţi spre-a prinde-nţelepciune.

Acel a cui ştiinţă totu-ntrece
creându-şi ceruri, duce El le-a pus,
prin orice parte-oricare parte-ar trece

spre-a-şi da egal lumina ei de sus,
tot astfel un stăpân a dat splendorii
umanei vieţi şi-un duce i-a prepus,

la timp spre-a permuta averi şi glorii
din neam în neam, şi-ntruna printre voi,
oricât s-opun cu mintea muritorii.

De aceea se ridic-ori dă napoi
un neam şi-alt neam, cum Ea voi să fie,
ce-ascunsă e ca şarpele sub foi.

În contră-i mintea-vă nimic nu ştie,
iar ea prevede, judecă şi-aşează,
ca şi-alţi Eterni pe-a lor, a sa domnie.

Schimbările nicicând nu-i încetează,
nevoia-i dă aripi, atât de des
se schimb,-acei ce sorţilor urmează.

Ea este cui atâtea hule-i ies,
căci cei ce-ar trebui elogii-a-i face
o blastemă şi-o-njură prin eres.

Dar ea, ferice,-aude tot şi tace ;
şi-n rând cu-alţi Primi ce mân-ale lor sfere,
ea-şi mân-a sa-ntru neştirbită pace.

Să-ntrăm acum la mult mai grea durere,
cad stelele cari răsăreau pe când
plecam, iar timpul grabă-n mers ne cere."

Şi-am dat, prin cerc spre-opusul mal trecând,
de-un mic izvor ce-n clocot pe-o săpată
de dânsul groapă se vărsa, scurgând

o apă roşie-adânc de-ntunecată,
şi-aşa urmându-i tulburile unde
intrarăm, jos pe-o cale-nfricoşată.

Un smârc se face, Stix numitul, unde
ăst jalnic râu, ajuns sub poală jos
la tristul mal silit e să se-nfunde.

Şi-atent cătând spre malul noroios
văzui mişei, cu totul goi, şi-n faţă
vădind cu toţii-un suflet mânios.

Şi toţi se bat, şi nu numai din braţă,
ci-n cap şi-n piept şi cu genunchii ei,
fâşii cu dinţii rup de-unde se-nhaţă.

Şi-atunci Virgil: – "Tu vezi aici pe-acei
a căror furie-a-nvins într-înşii firea
şi-aşa voiesc să ştii c-aceşti mişei

supt apă chiar urmează zvârcolirea
şi fac de ies băşici pe lac, pe cum
vezi însuţi tu oriunde-ntorci privirea.

«Am fost», zic ei, «înfipţi în glod acum,
tot trişti în dulcea soarelui lumină
purtând în noi mereu amarul fum,

şi-aici noi ne-ntristăm în neagra tină!»
Ăst imn le gâlgâia din gât bol-bol,
căci n-au putinţ-a spune-o vorbă plină."

Dând mlaştinii-mpuţite-un mare-ocol
aşa-ntre râpa seacă şi rovine,
cu ochii-ntorşi spre-acei ce-nghit nămol,

soseam sub poala unui turn în fine.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Votează! | Copiază!