Cât cinism... în metafora unei zile

Niciodată nu voi găsi cuvinte
destule
să-ţi pot da un nume,
exaltato,
înţeleptul din mine îmi spune
că libertatea este o fantomă
ce adoră plimbările
sub lună plină.

Deschid o fereastră spre lume şi strig:
"nu aici veţi găsi adevărul, în groapa
aceasta plină cu vorbe
sterile,
cu voci sufocate de valuri uriaşe
de lumină!"

Priviţi spre pădure!
Verdele e prospeţimea
ce răsfaţă
şi umbra'nrourată
ademenind rugătoare
o ultimă şi-nflăcărată oră de iubire,
experiment ancestral – lăsat moştenire
( ah! cât cinism.. în metafora unei zile)
celor ce – sfâşiindu-se neîncetat
se admiră
şi poate n-au aflat
că tăcerile au acelaşi miros de brad
când visele – rând pe rând – se deşiră.

Niciodată nu voi găsi cuvinte destule
să-ţi pot da un nume,
nechemato,
poetul din oglindă îmi spune
că singurătatea
este un imperiu al fricii
ce adoră sângerarea cuvintelor,
( ah! ce impertinentă sângerare şi apocalipsă)
că luna plină îşi adună lupii
ca o biruinţă
ca o nimicire a înţeleptului
din mine....

poezie de Valentina Becart din Confluenţe literare (6 ianuarie 2014)
Adăugat de Valentina Becart ( pseudonim literar), nume real -
Votează! | Copiază!