Şi mintea de copil uită repede şi ce bine că-i aşa. Dacă ar păstra aceeaşi elasticitate şi cea a unui adult, cred ca am fi mult mai sanătoşi mental. Dar nu, noi acumulăm nu numai fericiri de-o clipă scurtă, grăbind abisul totalei abandonări, ci mai ales... tristeţile sfâşietoare, care n-au nume, nu au casă, nu sunt palpabile şi nici nu le găsim originea, naşterea, ştim doar că există în noi ca aerul din plămânii obosiţi de lucrul non stop. Şi ne obişnuim să trăim cu ele, cum ştim că a respira este esenţial. Ajungem chiar să ne împrietenim. Ştiu, pare ciudat, dar ştiu că-i aşa. Sunt tristeţi cu care ne ţinem de mână, chiar şi când fericirea ne bate în piept ca un gong, anuntând primul act, acela care-i cel mai important, care-ţi arată drumul, firul... poveştii pe care eşti nevoit s-o traieşti totdeauna numai aşa cum a fost faurită de destin, niciodată bună de schimbat. Este ţesuta cu mult inainte ca noi să ne naştem.

Narci Anca în Picată din cer - Casa de pe plajă
Adăugat de Anouk
Votează! | Copiază!