Cântul XXIII

Pe când priveam aşa-n frunzişul verde,
cu ochi ţintiţi, aşa cum stă şi cată
şi-acel ce după paseri vremea-şi pierde,

îmi zise cel mai mult decât un tată:
— "Să vii, o, fătul meu, c-avem altcum
mai bine-a face uz de vremea dată."

Întoarsei faţa şi-ai mei paşi acum
grăbit după-nţelepţii ce pe cale
vorbeau, aşa c-a drag făcui ăst drum.

Când iată c-auzii plângând prin vale
"Labia mea", dulce-o melodie,
că şi plăcere-avui de el şi jale.

— "Ce-aud eu, dulce tată, ce să fie?"
am zis. Iar el: — "Sunt spirite, gândesc,
cari merg umplând a vinei datorie."

Hagiii-ngânduraţi, când întâlnesc
în drum persoane lor necunoscute,
să-ntorc a le privi, dar nu s-opresc;

aşa,-ntorcându-se spre noi, tăcute
şi-adânc smerite, duhuri într-un stol
în treacăt ne priveau, mergând mai iute,

cu ochii-afunzi sub negrul rotogol,
şi supte-ale lor feţe,-aşa de trase
că pielea se-nforma pe osul gol.

Erisihton nu cred că se uscase
aşa până-n zvântarea secii piei,
când numai ea pe oase-i mai rămase.

Ziceam, gândind în mine: — "Iat-acei
ce-au dat Ierusalimu-n vremi cumplite,
când puse dinţi Maria-n fiul ei."

Inele făr' de-opal par în orbite
şi câţi au de-OMO-n faţa de-om credinţa
puteau pe M să-l vadă-n linii-albite.

Ah, cine-ar crede, neavând ştiinţa,
că poate-un măr şi-o apă să-i aducă
aşa-ntr-un hal, hrănindu-le dorinţa!

Steteam mirat ce foame-aci-i uscă,
şi nu vedeam nici cauze manifeste
uscatei piei şi feţei de nălucă.

Dar iat-un duh; din fundul negrei ţeste
ţintindu-şi ochii fix privi la mine
şi tare apoi: — "Ce graţii-mi sunt aceste?"

N-aş fi putut să-l recunosc, vezi-bine,
nicicând din chip, ci-n vocea sa avui
ce faţa sa diform-ascunse-n sine,

şi-ntreaga cunoştiinţă feţii lui
schinteaua asta-ntreagă mi-o aprinse
şi chipul lui Forese-l cunoscui.

— "Ah, nu privi ce scoarţă râia prinse,
aşa plângea, şi nici zbârcita piele,
şi nu-mi privi nici lipsa cărnii stinse,

ci spune-mi drept, de tine şi de ele,
ce duhuri sunt cari drumul ţi-l arată?
Să nu-nchizi gura ta rugării mele!"

— "Ah, faţa ta, ce-o plânsei moart-odată,
stârneşte-n mine tot aşa durere
şi-acum, c-o văd atât de diformată!

Dar ce, pe cer!, v-aduce-aşa-n scădere?
Nu-mi cere să-ţi vorbesc când stau mirat,
căci rău vorbesc cei plini de-o altă vrere."

Iar el: — "Şi apei, printr-un vecinic sfat,
i-a dat puterea care-astfel mă zvântă
pomului ce-n urmă l-aţi lăsat.

Iar gloata-ntreagă ce cu bocet cântă,
fiindcă gurii prea-i urmase-orbeşte,
se face-aici, prin post şi sete, sfântă.

Dorinţa de-a mânca şi-a bea ne-o creşte
mirosul scris din pom să se ridice
şi-acel pârâu de sus ce-l răcoreşte.

Dar nu odat-ocolul pe cornice
ne dă acestui chin o-mprospătare,
zic chin şi-ar trebui plăcere-a-i zice,

ci-mpinşi suntem spre pom de dorul care
să strige Crist voios Eli-l făcu,
pe când murea spre-a da răscumpărare."

Iar eu: — "Fores, de când schimbaseşi tu
pe-o lume bună, lumea cea săracă,
cinci ani nici nu trecură pân-acu;

putinţa d-a greşi, topită dacă
ţi-a fost mai înainte de-acea bună
durere ce cu cerul sfânt ne-mpacă,

tu cum sosişi pe-aşa de sus cunună?
Credeam la cei de jos a te vedea,
cari vremea lor prin vreme şi-o răzbună."

Iar el: — "M-aduse-aşa curând a bea
pelinul dulce-al caznei dureroase
prin plânsul ei ce-l dăruie Nella mea.

Cu mari suspine şi cu rugi pioase
m-a smuls din râpa unde-astepţi adică,
şi liber de-alte râpi aici mă scoase.

Pe-atât mai scumpă e şi mai amică
iubita-mi văduvioară, Nella,-n rai,
pe cât şi-n fapte bune-i mai unică,

căci tu, Barbagia din Sardinia, ai
femei şi tu la suflet mai curate
decât Barbagia-n care mi-o lăsai.

Dar ce mai vrei să zic, o, dulce frate?
Eu văd un timp, la ce ţi-am spus dovadă,
şi-acele zile nu sunt depărtate,

când de pe-amvon opri-veţi să se vadă
impudicele doamne florentine
umblând cu sânul dezvălit pe stradă.

Spre-a se-mbrăca onest, ce saracine,
ce barbare-aşteptară-nvăţătura
bisericii sau alte discipline?

De-ar şti acele-obraznice măsura
ce lor în cer de-acum li se găteşte,
şi-ar pune de pe-acum pe urlet gura.

Prevăzul îns-aici de n-amăgeşte,
boci-se-vor nainte-a da mustaţă
pe-obrajii cui cu nani-azi s-ogoieşte.

Ah, frate,-acum n-ascunde, ci ne-nvaţă;
nu singur eu, cum vezi, ci-ntreaga ginte
privim cum faci luminii umbră-n faţă."

Şi-am zis aşa: — "Dacă-ţi aduci aminte
ce-am fost cu tine eu, cu mine tu,
amar ne-o fi a ne-aminti-n prezinte.

Din viaţ-aceea, ăst ce-i duce-acu
al meu m-a scos de-alaltăieri pe mine,
când sora ăstuia rotundă fu,

spre soare-am arătat m-a dus cu sine
în carnea vie-a mea, care-l urmează
prin trista noapte-a morţii făr' de fine.

De-aci-mi ţinu în sus puterea trează
să urc şi s-ocolesc pe dealu-acel
ce tot ce-n voi e strâmb acu-ndreptează.

Mă va-nsoţi, mi-a zis, până la ţel
acolo unde fi-va Beatrice,
de-aici apoi voi merge făr' de el.

Virgil e cel ce-acestea mi le zice,
iar altu-i umbra pentru care-n toate
cutremur mai nainte fu-n cornice

pe-ntregul munte ce dintr-însu-l scoate."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Votează! | Copiază!