Cimitir

Eterul morţilor din seve,
Oprite-n ultimul depou,
Se emanând nopţile, aieve,
Prin fantomaticul cavou.

Alei de paşi pierduţi sub cruci
De-o lume-n vârste îngheţate,
Se perindând în vis, năluci
Din inimi plânse, rugi 'nălţate.

E viaţa moartă-n firi ovale
De timp ce n-a ales vechime;
Cu poze veşnice actuale
Din chip voalat, fără asprime.

O grădiniţă-n flori sădită,
Răspândind morţii în polen,
Miere, nectar... cruce învechită
În lemn, lângă un monument, solemn.

Egalitatea nu-i transmisă
Nici dincolo de sol, nu-i cer,
Iar reînvierea-i compromisă
De mult... Doar jindu-i... efemer!

Oraş ce-ntr-una doar primeşte
Făr-a permite evadare;
E-un rai de leş ce odihneşte
Într-un etern inert... iertare.

E depotoarul ecologic
De îndrăgostiţi ce nu-şi dau mâna,
Unde trecutu-i antologic;
Poate îngropa omor, minciuna!

Din loc în loc pământu-i reavăn
Printre eşarfe alb-pătate
De jurământ, regretând seamăn
Uitat... cum florile-s uscate.

Este şi loc de reunire
Impusă, ori poate mult voită,
Cu nume pus sub răstignire
Şi-o dată, ce se vrea înnoită...

E ultimul dineu de fast,
Locul de veci în amintiri,
Ce încet dispar ca un balast,
Răscolit doar de pomeniri.

O lume uriaşă adună
Tenebrele-n subsol, în şir,
Nesimţitoare în Soare, Lună...
Fără tic-tac, ceas... cimitir.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (15 iunie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Votează! | Copiază!