Cântul XIV

— "Al nostru deal ce om ni-l ocoleşte,
cât timp e încă viu şi ochii lui
se-nchid şi se deschid precum voieşte?"

— "Nu pot să ştiu, dar ştiu că singur nu-i.
Întreabă-l tu, că stă mai lângă tine,
şi-l roagă dulce-aşa ca să-l dispui."

Vorbeau, plecaţi spre-olalt-, aşa-ntre sine
la dreapta, doi şi-apoi plecata faţă
o-ntinseră ca spre-a vorbi cu mine

şi-mi zise-un duh: — "Tu, suflete, ce-n viaţă
şi-acum fiind, în trup spre ceruri treci,
mângâie-ne de milă şi ne-nvaţă:

de unde vii şi cine eşti? Ne pleci
să stăm de-atâta har ce ţi se face,
miraţi ca şi de-un fapt nefost în veci."

Iar eu: — "Prin mijlocul Toscanei trece
un râu, am zis, ce-n Falteron răsare
şi curge-un curs de mile zece-ori zece.

Din malul lui aduc a mea-mbrăcare
şi-a spune cine-s eu ar fi-n zădar,
căci numele nu mult răsunet are."

Răspunse-acel ce-ntâi vorbi: — "De-i clar
ce pot cu mintea-n vorba ta pătrunde,
de Arno-ţi sună vorbele-aşadar."

Iar lui al doilea: — "Dar de ce ne-ascunde
să-i zică el acestui râu pe nume,
cum faci spuind veşti rele de-oriunde?"

Iar el răspunse aşa: — "Nu ştiu anume,
dar bine-ar fi să-l ştim şi dispărut
chiar numele atării văi din lume,

căci din izvoru-i unde-i gros făcut
alpestrul lanţ, din care-i rupt Pelorul,
încât nu-n multe locuri e-ntrecut

şi până unde intr-a-ntoarce sporul
ce mării cerul e silit să-l sugă
spre-a pune-n râuri ce-a căra li-e zorul,

virtutea ca pe-un şarpe-o pun pe fugă
vrăjmaşi ei toţi, ori prin curenţii răi,
ori duşi de-un rău nărav care-i subjugă,

făcând pe fiii-acestei biete văi
aşa de rele-apucături să prindă,
că parcă-i paşte Circe-n rând cu-ai săi.

Ei printre porci murdari, mai demni de ghindă
decât de-oricare-alt vipt ce gurii-i place,
curgând, dintâi sărăcăcios, colindă.

Mai jos găseşte javre făr' de pace
cari n-au putere-atât cât au venin,
şi-aici, scârbit de ei, un nas le face.

Pe cât scoboară-n jos şi tot mai plin
spurcatul râu şi vrednic de blesteme,
el vede javrele cum lupi devin.

Trecând prin râpi afunde, dintr-o vreme
el dă de vulpi de-atâta fraudă pline,
că nici de-un laţ nici una nu se teme.

Voi spune tot, s-audă el, căci bine
va prinde-acestui viu a-şi aminti
ce-un duh adevărat azi pune-n mine.

Pe-al tău nepot îl văd cum va goni
vânând pe lupi prin valea-ngrozitoare
şi-o spaim-a morţii tuturor va fi.

şi ca pe boi bătrâni o să-i omoare,
şi vie vinde carnea lor, răpind
a multor vieţi, iar sie-a sa onoare.

şi crunt din tristul codru îl văd ieşind
şi-l las-aşa că nici în ani o mie
el n-o mai fi acel ce-a fost fiind.

Precum, la vestea jalei ce-o să fie,
acel ce-ascultă-ncepe-a se-ntrista,
din orice parte-acel amar să vie,

aşa văzui pe-al doilea duh, ce sta
s-asculte-atent, cum trist sporea-n mâhnire,
când prinse-n el ce-ntâiul cuvântá.

Ce-mi spuse-un duh şi-a cestuilalt privire
m-au ars să ştiu pe nume pe-astea două
şi de-asta deci smerit le-am dat de ştire.

Deci tot acel ce-ntâi vorbi cu nouă
cuvinte-a zis: — "Tu vrei acum să vreu
să-ţi fac ce tu nu vrei să ne faci nouă.

Dar n-oi fi scump, fiindcă Dumnezeu
atâta har în tine-a vrut să pună;
să ştii atunci că Guid' del Duca-s eu.

Trăind, fui ars de-o pizm-aşa nebună,
încât m-ai fi putut livid vedea
văzând pe-un om chiar numa-n voie bună

şi-atare paie-adun din holda mea.
De ce-aveţi inima, voi, oameni, oare,
spre-un bun ce-a fi-mpărţit nicicând nu vrea?

Acesta e Rinier, odor şi-onoare
a casei Calboli, în care nu-i
azi nici un ins să aib-a lui valoare.

Nu-i singur despoiat din neamul lui;
cât e-ntre Po, şi munţi, şi Ren, şi mare,
de-un bun util şi dulce vieţii-oricui,

ci plin e locu-ntre-ale lor hotare
de sterpi ciulini, aşa că prin cultură
târzie-ar fi să-i smulgi orice-ncercare.

Ah, unde-s toţi acei ce faim-avură:
Manard, Carpigna, Lizio, Traversar?
Vai vouă, romagnioli, azi corcitură!

Când şti-vei, tu, Bologno, de-alt Fierar?
Faenze, tu, pe-alt Fosco, să-ţi recheme
pe-acest făcut, din slab tufiş, stejar?

Să nu te miri că bietu-mi suflet geme
când Guid' da Prata-mi vine-aminte mie
şi Ugo d'Azzo, de pe-a noastră vreme,

şi Frederic Tignos cu-a lui cuscrie,
şi traversară şi-Anastagi,-azi ele
familii-a căror casă li-e pustie,

femei şi cavaleri, plăceri şi-acele
dulci griji, de-amor şi curtenie pline,
pe unde-au inimi azi atât de rele.

Cum nu pieri, Brettinore, căci din tine
fugir-ai tăi, să scape de dihonii,
şi mult popor cu ei! Dar face bine

Bagnacavall' că-şi isprăvi coconii,
rău Castrocar că ne mai fac pomană
asemeni conţi, şi şi mai rău fac Conii!

Vor fi, când vor scăpa de-a lor satană,
Paganii buni, dar nu-ntr-aşa măsură
să n-aibă totuş şi-urme de prihană.

O, Ugoli de' Fantoli, sigură
stă faima ta, căci nu mai poţi avea
urmaşi s-o facă, scăpătând, obscură.

Dar mergi, toscane, căci mai bine-aş vrea
să plâng decât să spui, aşa de-amare
dureri îmi fac vorbind de ţara mea."

ştiam că simt a noastră-ndepărtare
ăşti doi iubiţi, dar, căci steteau tăcând,
făceau s-avem încredere-n cărare.

Când iarăşi furăm singuri şi mergând,
precum din nori un trăznet se scoboară,
cumplit veni un glas spre noi zicând:

— "Oricine mă-ntâlneşte-acum, m-omoară!"
şi-apoi peri precum se-ndepărtează
şi-un tunet scurs prin nori ce-l împresoară.

De-abia simţii că aerul s-aşează,
când iat-alt glas cu-atât de mare hui
cum face-un tunet ce-n curând urmează:

— "Aglaura, schimbată-n stâncă, fui",
încât, spre-a fi mai strâns de-al meu părinte,
eu nu nainte-un pas, ci-ados făcui.

Când fu-n tot locul pace ca nainte:
— "Acesta-i asprul frâu", îmi zise el,
"ce-ar fi să facă pe-om a fi cuminte.

Voi prindeţi însă nada,-ncât acel
duşman de veci vă trage-n unghişoară;
puţin v-ajută deci şi frâu şi-apel.

Vă cheamă cerul cel ce vă-ncunjoară
şi-arată-v-ale lui splendori eterne,
dar ochiul vostru tot spre lut scoboară;

de-aci vă bate-acel ce-atot discerne."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Votează! | Copiază!