Moarte

Când moartea îţi obţine râvnitul rendez-vous
-Din ceata nesfârşită, se dăruind ofrande-
Îi este doar rutină, sinistră, un "déjà vu"
La veşnica avidă... de flori rupte-n ghirlande.

Neostoită-i vrerea nefiinţei blestemate,
Ce-şi face din pieire un piedestal lugubru,
Topind tot ce-i creat cu greu... Calamitate,
Ce-un univers acceptă; să-l ţină pur, salubru.

Pe banda rotitoare, cu valţuri, suferinţă,
Mi-aştept coloana mea, mărşăluind pios
Să cad la cap ce-ntoarce, lângă alţii-n neputinţă...
Doar de-unul singur, singur, un părăsit sfios.

Nu ştiu de-o să mă-ntrebe de-am şi eu vreo părere,
Că m-am zbătut tot timpu-mi, să îi resping favoruri
-De-un nefiind, nu răspunderi, egal, fără avere-
De-o linişte promisă, de eroism, de onoruri!...

Ce-oi fi atunci în suflet, ce-aşteaptă şi el "liber",
Ce-mi las în tipar unic, detaliat clădit
Şi-mi pierd un trunchi c-o sferă, un uriaş de ciber
Ce-am strâns, probat... şi încă e plin de neîmplinit?!

E parcă împotriva naturii, cum se are,
Resuscitând mereu, vroindu-se eternă
Şi de-asta sper că poate şi moartea-i reciclare...
Şi-o zi, mă voi trezi din nou... cu cap pe pernă!?

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (1 iunie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Votează! | Copiază!