Misterul unui vis

Se simte cuprins,
De un cutremur neatins,
Dar ea oare cum se simte?
Incercând să îl alinte...

Să-şi coboare raza luminii,
Pe obrajii lui senini,
Să-l facă să uite de răutatea lumii,
Ce a prins adânci rădăcini

Răcoarea nopţii să nu-i fie rece
Iar drumul întunecat să-i fie luminat
Fiecare pas să-i înlocuiască zece
Şi să nu vadă umbra ce l-a înconjurat

Însă ceasurile trec şi caută o scăpare
Dar ea nu e om să lăcrimeze când o doare
Cu secate lacrimi şi multă credinţă
Se roagă în normala ei tăcere, cu umilinţă

Dincolo de tăcere,
De veacuri trecătoare
Înconjurată de mistere,
Însăşi luna nemuritoare

Pentru prima oară
În această seară
Ar dori o obişnuită viaţă
Şi să nu apună-n dimineaţă

Să fie o muritoare
Ca o fată oare care
Şi la căpătâiul băiatului
Să vegheze somnul lui
Să-l poată feri de cruda moarte
Ce nu întelege sentimentele deşarte
Şi ne i-a pe toţi... pe sărite
Suflete bune... sau înrăite.

Asemenea unui cântec se auzea spre rai
Vocea caldă ce uitării nu ai cum sa o dai
Şi lipsit de lacrimi umede, un suspin
Răsună în locul sfânt, sunetul divin

De-ai fi fost un suflet obişnuit
Şi-ai fi auzit, un zumzet liniştit
Ai fi crezut că este un cântec împătimit
De secole ce l-au albit

Dar era mult mai mult
Decât un cântec deosebit
Şi nimeni nu ar fi vrut
Să fi oprit acel sunet aurit

Însă durerea vocii
Creştea din ce în ce mai tare
Şi mila Maicii
Îi dădu acesteia ascultare

Înţelegând rugăciunea
Smerită Maica il rugă
Dar Dumnezeu tare cu firea
Ascultare nu ii dă

Sfânta Maică se reîntoarce
Încercând să îi explice
Dar pentru că nu are ce face
Durerea lunii, sufletul îi frange

Şi iarăşi cu smerenie
Către Domnul spuse:
"Fă asta pentru mine"
Iar Dumnezeu raspunse

" Marie ce-mi ceri tu
Nu e mare lucru
Insă-ti voi spune nu
Şi împacăte cu gandu' "

Nu terminase bine cuvântul
Şi la porţile raiului bătu cineva
Aproape toţi au crezut că-i vântul
Dar nu a fost aşa...

Şi luna întruchipată
Într-o dulce fată
Aruncându-se la picioare
Cerandu-şi iertare

Pentru că nu a ascultat Cuvântul
Şi-a lasat cerul fară lună
Dorind să străbată pământul
Pentru o inimă prea bună

Erau uimiţi toţi prezenţii
"Ce se va întâmpla?
Şi ce va urma...? ''
Se-ntrebau îngerii frumuseţii

Atunci Dumnezeu zâmbeşte
O sarută părinteşte şi-i vorbeşte:
"Ai păcătuit şi timpul mi l-ai oprit
Dar scopul tău m-a mulţumit

Şi tot ceea ce vei face
Va fi pentru un suflet curat
Însă pe pământ tu vei tace
Ca sufletul să-ţi fie salvat

Credinţa ta te va învăţa
Cum să faci ca moartea
Să ocolească locul predestinat
Însă un timp ţi-am acordat

Vei avea trei ore, trei minute şi trei secunde
Apoi te vei întoarce şi pe cer te vei ascunde
Vei apune ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic
Foloseşte-ţi inteligenţa şi e ca şi cum ai reuşit"

Şi pentru că Luna era regina stelelor
Acestea au format un lung covor
Luna alerga cât putea de tare
Şi nimeni nu-i stătea în cale,

Dar cu cât se apropia de pământ
Se simţea tot mai slăbită, tot mai mult.
Totul într-un tablou s-a oprit...
Timpul, viaţa toate au înlemnit

Trupul îi amorţea
Picioarele erau împietrite
Şi totuşi încă mai plutea
Pe cărările lumii pierdute

O stea calea-i călăuzea
Şi de locul dorit se apropia
Puterile cereşti şi-le pierdea
Devenind muritoare, "femeia"

Nu simţea schimbarea,
Dar uimită se admira,
Nu simţea nici durerea
Ce frumoasă o făcea

Firele de par erau raze de soare
Ochii ei o parte din mare
Tenul catifelat cu miros de crin
Şi surâsul fermecat, ca izvorul lin

Iar frumuseţea ei
Lumina drumul întunecat
Se apropie de geamul casei
Unde locuia acel bărbat.

Steaua dispăruse şi nici luna nu mai era
Însă lumina pătrunse în camera
Unde bărbatul adânc dormea
Ferit de moartea ce-l bantuia.

Ameninţată de răsărirea soarelui
Ia în mâinile ei soarta băiatului
Şi ca un miracol
Acesta nu mai era în pericol

Şi privind chipul lui
Simţi fericirea sufletului
Şi cuprinsă de acelaşi fior
Cel simţea în lumea stelelor

Închise ochii, lumina o orbea
Însă stropii, formase ploaia,
Ploaia caldă ce udase
Bluziţa fină de mătase

Sânii conturaţi al trupului seducător
Nu pute-au fi comparaţi uşor
Ea tăcea, ea nu vorbea
Însă frumuseţea te orbea.

Deodată fata speriată
O lua la fugă fără a şti unde
Şi cum nu se întâmplase vreodată
O cutremura câteva secunde

Sentimentul fricii, bătaia inimii
Sentimentul păcii şi al nedumeririi
Senzaţia coşmarului trecător
Sau al visului de bine voitor

Trezită din somnul adânc
Pleoapele şi le deschide
Şi cu surâsul frânt
Înceara să-şi aducă aminte

Ce s-a întâmplat?
De a fost adevărat...
Şi din pat se ridicase
Ochii şi-i îndreptase

Către dulapul unde oglinda
I se pare că îi vorbeşte
Mergând lângă ea
Femeia gingaşă o priveşte

Însă ea nu îi vorbi
Cum s-ar fi aşteptat
Ea doar oglindi
Chipul ei nevinovat

Îşi dădu seama că tot ce s-a petrecut
Era misterul unui vis, un vis ce a trecut
Iar uşa camerei s-a deschis
Intrând barbatul misterios din vis

poezie de Cristian Harhătă
Adăugat de Cristian Harhătă
Votează! | Copiază!