Predestinaţii

E dimineaţă din nou
Şi roua stăpâneşte
Al surâsului ecou,
Al culorii ce domneşte,

Iar răsaritul este însoţit
Ca de fiecare dată
De omul răscolit,
De-al gândului pată.

Liniştit bărbatul trece
Spre străduţa cu băncuţe,
Mai ales când ploaia rece,
Aleargă fetele drăguţe

Şi cu acelaşi gest iară
Îşi aprinde o ţigară,
Se uită în spate...
Merge mai departe,

Nepăsător pe o bancă se aşează
Deschide-o carte şi-o studiază.
Cuprins când de filele cărţii,
Când de chipurile frumuseţii
Fetelor care-i zâmbeau,
Când treceau prin faţa băncuţei lui,
Şi simţeau atracţia bărbatului.

Bărbatul de fel atrăgător,
Cu părul cărunţit,
Afişa o atitudine, plină de amor,
Din altă eră parcă venit.

Dar el ştia sa lase tăcerea să zică
Atunci când cuvintele
De multe ori strică
Gesturile şi faptele.

Însă de la o fereastră
De după o perdea,
Se zărea o glastră
Însoţită de privirea
Ce inima îi ardea
În fiecare dimineaţă
De parcă-şi pierdea
Orice urmă de speranţă.

Ce rost mai aveau
Femeile cel curtau,
Dacă cea pe care o dorea
Nas nu îi dădea,
De vorbit, nu îi vorbise,
Şi privirile nu i le citise,
Ca la fiecare damă
Ce i se băga în seamă,

Dar pana-n dimineaţa asta
Când curajul îşi făcu intrare,
Spunându-şi că aceasta
Este ziua lui cea mare,
De-a se apropia de uşa ei
Şi sa-i spună, ceea ce simte,
Că inima lui e numai scântei
Sub îmbrăcăminte.

Şi nu lăsă să treacă timpul
Prezentându-se cu eleganţă
Cumpără din colţ, trandafirul,
Înflorit dis-de-dimineaţă

Bate-n uşă sigur pe sine,
Femeia deschide uimită
Aşteptând o vecină,
Ea în casă il invită.

"Domnule, serviţi cafea?
Desigur şi puţin lapte."
Aşezându-se pe canapea
O analizează în mod aparte

Ea din buze uşor grăieşte:
"Cu ce v-aş putea fi de folos?"
El printre mustăţi zâmbeşte:
"Cu un dans melodios."

"Aveţi un dans..."spune femeia
Şi-i oferi mâna pentru un dans
"De ce eşti mândră orhidee
Plină de frumuseţe şi suspans?!"

Atentă... după a treia şoaptă
Din braţele lui se smuceşte
"Ai vrea sa fiu după tine moartă
Tu nu ştii că cine iubeşte
Greu liniştea şi-o găseşte
Printre rânduri, printre file,
Asta inima mea nu o doreşte
Poate să te port ca amintire!

Ar fi limpede şi sănătos,
Ţi-ar fi bine şi indicat
Să ştii că doctorul nu tratează
Pe cel amorezat.

Eu ştiu că de chip frumos,
Mereu ochii ţi-ai lipit,
Fete tinere ţi-au scos
Instinctul neîmblânzit
Să nu mă contrazici
Chiar de vrei s-o faci
Tu nu ştii ce zace aici,
Iar eu ştiu mulţi burlaci
Care nu cunosc ce vorbesc
Când mărturisesc iubirea
Se mândresc şi se fălesc,
Dar nu ştiu să facă deosebirea:

Între sinceritate, gânduri curate
Între sentimente şi scopuri concrete"
"Doamnă! cred că... aţi spus deajuns!"
"Acum mai crezi, tot ce mi-ai spus?"

El tace, judecă profund
Ea îl admiră şi îşi spune-n gând:
"Cred că prea dură am fost
Şi ce am spus... poate e dureros!"

În acest timp bărbatul dă să plece
Îşi ia pălăria şi-i vorbeşte
"Unde mi-a fost mintea oare?
V-am deranjat!... îmi cer iertare!"

"Domnule!... tu nu eşti în stare
Să-ţi susţii cuvintele pe care
Le pretinzi că sunt adevărate,
Iar acum dai dovadă şi de laşitate!"

"Nu doamnă! nu se cheamă laşitate.
Iar umilul gest e din respect,
Căci atunci când iubeşti, se poate,
Să cedezi şi să crezi în cuvânt concret"

Iar acestea fiind zise
El pleacă neprivind în urmă,
Femeii inima i-se zdrobise,
Crezând... în gândirea ei pură,
Crezând... că ploaia va şterge
Urma zâmbetului, urma paşilor lui
Şi fără să vrea lasă inima să lege
Un amar suspin al sentimentului.

Seara-n pat, amândoi îngânduraţi
Aşteaptă iarăşi să se întâlnească,
Dar n-aţipi niciunul şi-n miezu' nopţii
Cei doi încep să-şi amintească
Dansul cuprins de pasiune
Al inimilor înflăcărate,
A sentimentelor reuninune
Şi a vorbei disperate...

Îmbrăcându-se amândoi
Ies pe uşă cu grăbire,
Iar ea cu paşii moi
Rămâne blocată de uimire.

Bărbatul fără umbrelă
Udat de ploaia de vară
Admira a zâmbetului dantelă
Ce n-o avea dama de odinioară

Şi uzi îndrăgostiţii, se îmbrăţişează
De parcă se cunoşteau de-o viaţă,
Cuprinşi de dor, în ploaie dansează,
Nelăsând de-atunci între ei distanţă.

Şi-au trecut zile,
Şi-au trecut ani
În care plini de fericire
Le-au crescut copii mari,
Iar vremea însă nu se opri
Ajunşi bunici cei doi căsătoriţi
Bucurându-se de nepoţii ce vor fi
Cum au fost şi ei, tineri îndrăgostiţi
Şi Crescându-şi nepoţeii în credinţă
Cu aceeaşi dragoste pentru copii
A celor bătrânei fiinţă
Se iubeau c-an prima zi

Cei doi ajunşi acum
Albiţi de vremea ce-a trecut
Retrăiesc pe acelaşi drum
Sentimentul primului sărut.

poezie de Cristian Harhătă (2005)
Adăugat de Cristian Harhătă
Votează! | Copiază!