Directorului îi era dor şi de toate poznele pe care le făceau acei tineri neastâmpăraţi. Nostalgic, deschise un album cu fotografii, destul de multe; amintiri adunate în timpul vieţii sale, comori nepreţuite... N-avea pe nimeni alături, să-i aline suferinţa, era singur, dar se obişnuise astfel. Singurătatea nu-l transformase într-un om ursuz, lipsit de sentimente; dimpotrivă, îi accentuase bunătatea. Iar funcţia pe care o îndeplinea de destui ani în acest Institut, încă din tinereţe, nu-l transformase nici aceasta într-un om strict, sever, inabordabil, învăţat doar să împartă ordine şi să i se dea ascultare. Deloc... Nu reuşi să închidă ochii decât târziu, foarte târziu, aproape spre dimineaţă, când mai avea puţin şi deja trebuia să se trezească; dar îi visă, negreşit, pe cei şapte tineri, pe puntea principală a navei albastre. Iar asta era foarte odihnitor...

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!