Spre infinit

Privea în pacea nopţei făptura-i transportată,
O perlă uriaşe în ceruri aruncată
Monarch la azurare etern triumfător,
Pe Sirius fantastic ducând în vecinicie
Spre o necunoscută albastră'mpărăţie
Gigantica-i vâltoare de fer şi de fosfor.

Din recea-i înălţime lumina lui trufaşe
Neantul îl despică prin falduri uriaşe
Şi răspândeşte o brumă de magic diamant
În casa unde, palid, perdut în contemplare
Cu sufletul în sânul sistemelor stelare,
Visa la nemurire al cerului amant.

Atunci pradă unei sublime-alucinaţii
Uitând de timp, de moarte, de lume şi de spaţii,
El vede din cereasca şi falnica cupolă
Plutind într'o senină şi vast-aureolă
Un înger cum coboară cu aripi diafane
Tăiate din beteală etericei Diane,
Îl înveleşte'n toga serafică de gaze
Ţesute din reflexe de aur şi topaze
Şi amândoi pe raze de vecinică lumină
S'avântă în tăria d'a pururea senină
Şi'n câteva secunde sclipind ca dubli sori
Ei las' în urmă borta terestrei închisori.

Eterica lumină de-o dată se opreşte,
Extaziat rămâne sărmanul muritor,
Căci falnic infinitul aicea predomneşte
În calmul nemurirei deplin stăpânitor.
Departe, în adâncuri, aceleaşi constelaţii
Sclipesc diamantate pe fonduri de opal
Pe care le-admirară atâtea generaţii
Ce-acuma dorm în pacea mormântului brutal.
Dar colo scânteează măreţ divinul soare
Şi varsă fără preget în mersu-i majestos
Cascade de lumină, torente arzătoare
Ce lumilor viaţa împarte grandios.
În juru-i la distanţe enorme, neegale
Împinse pe orbite de forţe colosale
Planetele imense, supuşi curtenitori,
Plutesc înlănţuite şi pururi gravitează
Din magica-i splendoare trăesc, se colorează,
Simţind prin el viaţa cu dulcii săi fiori,
Saturn nepreţuită, fantastică minune,
Drapat în glaciala-i eşarfă argintie
Şi Jupiter şi Venus, ce soarta le supune
D'a pururea fidele în lume să se ţie
De regele puternic de glorie sătul
Ce duce tot sistemul spre sorii lui Hercul

Dar sufletul şi-l simte coprins de întristare
Şi lacrămi arzătoare din ochii lui ţâşnesc,
Când îngeru-i arată perdut în depărtare
Un punct în care zace neantul omenesc.
Pământul, da, Pământul! Sărmană jucărie
Ce nu ştie ce este şi ce o să devie,
Asemeni unui falnic vertiginos condur
Ce'n cursa lui nebună prin splendidul azur
Î-şi perindează-n pacea fantasticului drum,
Oceanele de spumă, vulcanii de bilum,
Împins la nesfârşirea noianului senin
De mâna fără moarte a marelui destin,
Pământul unde omul trăieşte, moare, naşte,
Dar n'ajunge pe sine în veci a se cunoaşte,
În care poezie, dorinţi, speranţe, flori
Se vestejesc perdute subt brumă şi subt nori
Şi unde oarba ură şi'nvidia ucide
Ştiinţa şi virtutea ce cerul le deschide
Crezând c'au fost create luminile sublime
Să ardă pentru-o lume de patimi şi de crime.
Sărman Pământ! Nu-i pare, nu-i pare deloc rău
Că e aşa departe acum de sânul tău
Şi când întreaga-ţi fală, întreaga ta splendoare,
Măriri, talente, glorii i-ai pune la picioare,
Mai dându-i pe de-asupra eterna fericire,
Palate, lăzi de aur, un tron, chiar nemurire
În sânul tău sălbatec din nou spre a trăi
Zadarnic ar fi totul, zadarnic... n'ar primi.

Din nou tăind văsduhul cu aripile sale
Străbate palul înger distanţe colosale,
Planetele în haos din ce în ce dispar,
Curând ei pierd chiar urma sistemului solar.

Doar strania lumină a grupului livid
Străfulgerând prin pacea haoticului vid.

Ei trec într'o secundă gigantice imperii
L'a căroru distanţă gândind numai, te sperii,
În cursa lor nebună prin groaznicile spaţii
Încep să se arate perdute constelaţii
A căror stele una de alta se răresc,
Naintea lor frenetic de-o dată se măresc,
Din ce în ce imense acoperă tot cerul,
În urma lor palpită cu furie eterul
Apoi se perd în urmă şi altele apar
Din Cosmosul ce n'are origini, nici hotar.
Se duc mereu 'nainte spre noi şi dublii sori
Ce grandios în haos eliptic gravitează
Şi-unul pe-altul splendid etern se colorează
Scăldându-se în valuri de magice culori,
Rubine, ametiste, topazuri şi safire
Sclipind fără de moarte în oarba nesfârşire.
Pătrund prin diafane şi palide comete
Ce trec însufleţite de-o proprie mişcare,
Fantasme uriaşe de brumă călătoare
Ce alba lor lumină noianului trimete
Argint din fâlfâirea giganticului păr...
Ei trec privind în faţă sublimul adevăr.
De-odată două corpuri enorme şi opuse
De forţe uriaşe magnetice conduse
Sori stinşi, ruine triste, grozave şi opace
Cavouri care tae a golurilor pace,
Trăgând prin întuneric cortegiu de planete
Lipsite de viaţă, letargice schelete
Ce au neţărmurirea divină drept mormânt,
Atrase una spre-alta zănatice se-avânt
Şi'n goana lor nebună turbate se ciocnesc.
Noianul fără ţărmuri bizar se luminează
La para ce revarsă incendiul ceresc,
Abisurile tragic haotice vibrează
Căci ast-fel vrea destinul suprem necunoscut
Ca viaţa să-şi ia dreptul ce-o clipă a perdut.

Atuncia se deşteaptă. Nici vid, nici dublii sori,
În locul lor tăcerea terestrei închisori.
Mereu ca înainte sclipesc aceleaşi stele,
Sclipesc cu majestate ca pulbere de argint,
Dar vai, el nu mai poate s'ajungă pân' la ele,
Închis e firmamentul senin şi yacint.
Atunci el înţelege unica-i fericire,
A fost un vis titanic, un vis de nemurire
Ne mai gustat de nimeni din bieţii muritori,
Un vis care crează pe oameni semi-zei
Schimbându-i în apostoli ai mărilor idei.
În aer se înalţă aromele din flori,
Natura se îmbracă în toga-i de splendoare,
Pe ramuri se aude o dulce vocaliză,
De raze orizontul magnific se iriză.
Extaziat genunchiul îl pleacă cu ardoare
Ş'acum cânt tot în lume în mutul său limbagiu
Aduce creaţiunei somptuosul ei omagiu,
Tot ce are'n al său suflet, mai sfânt, mai drept, mai mare,
Profunda lui iubire, extrema-i adorare
Viaţa lui întreagă de acum ţi-o 'nchină ţie
Albastră, sculpturală, eternă Uranie.

poezie de Alexandru Anestin din revista “Orion” (1907)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!