Lia se încruntase şi părea furioasă, dar ce bine-i stătea când era furioasă... Brusc, realiză că el o prinsese de mână şi încet, încet, şi-o retrase, cu timiditate. De ce oare?! Încă puţin dacă ar mai fi ţinut-o de mână, n-ar mai fi rezistat; ar fi uitat de orice promisiune făcută atât ei, cât şi tatălui ei, de a sta departe de ea, de a avea doar o relaţie strictă, de colegialitate; ar fi strâns-o cât mai puternic în braţe şi ar fi sărutat-o cu foc, cu pasiune; nu pe obraji, ca pe Maria, doar asta-şi dorea el cel mai mult! Dar ea îşi retrăsese mâna, iar magia momentului se stinse. "Ce vrei?!" îl întrebase ea răstit, încruntându-se delicat. Îi răspunsese oare?! Nici măcar nu-şi amintea; poate da, poate nu... Tăcu, tare nedumerit.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!