Pentru câteva clipe, Lucian privi spre colega lui, domnişoara psiholog. Tocmai îi promisese şi tatălui ei, domnul Stancu Virgil, că nu va încerca să se apropie prea mult de fiica dânsului, că va păstra între ei doar acea relaţie strictă, de colegialitate. Se întreba de ce oare procedase astfel? Îi promisese acelaşi lucru atât ei, cât şi tatălui ei, când, de fapt, ea era singura domnişoară care reuşise să-i atragă atenţia asupra ei, deşi o mulţime de alte tinere frumoase încercaseră în fel şi chip să-l cucerească. Ea nu încercase deloc, absolut nimic, dar reuşise. Iar el tocmai făcuse o promisiune absurdă! Cum să nu se apropie deloc de ea în toţi cei 13 ani, cât vor fi plecaţi în misiune, când, de fapt, el tocmai asta îşi dorea cel mai mult? Şase buline mici, aurii, străluceau acum pe reverul hainei lui! Ce conta oare acest amănunt minor?! Parcă era sigur că nu-i vor aduce decât neplăceri! Ar fi renunţat cu bucurie la comanda misiunii, în schimbul prieteniei cu acea domnişoară psiholog, dar ea îl refuzase categoric de mai multe ori; nu dorea ca ei să fie prieteni, ci doar colegi; atâta tot! Atunci nu avea decât să rămână comandantul misiunii, doar acceptase acest post, ba încă oficial, în direct, la televiziune; nu-i stătea în caracter să dea înapoi.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!