Toamna
Străbatem iarăș parcul, la pas, ca mai nainte.
Cărările-nvelite-s cu palide-oseminte.
Aceeaș bancă-n frunze ne-așteaptă la fântâni.
Doi îngeri duc beteala fântânilor pe mâini.
Ne-am așezat alături și brațu-i m-a cuprins.
Un luminiș în mine părea că s-ar fi stins.
Mă-ndrept încet spre mine și sufletul mi-l caut
Ca orbul, ca să cânte, spărturile pe flaut.
Vreau să-mi ridic privirea și vreau să-i mângâi ochii...
Privirea întârzie pe panglicile rochii.
Vreau degetu-i ușure să-l iau să i-l dezmierd...
Orice vroiesc rămâne îndeplinit pe sfert.
Dar ce nu pot pricepe ea pricepu, de plânge?
Apusul își întoarce cirezile prin sânge.
O! mă ridic, pe suflet s-o strâng și s-o sărut -
Dar brațele, din umeri, le simt că mi-au căzut.
Și de-am venit ca-n timpuri, a fost ca, înc-o dată
S-aplec la sărutare o frunte vinovată
Să-nvingem iarăș vremea dintr-o-ntărire nouă
Și să-nviem adâncul izvoarelor de rouă.
Și cum scoboară noaptea, al'dată așteptată,
Îmi pare veche luna - și steaua ce se-arată,
Ca un părete de-arme, cu care-aș fi vânat.
Și fără glas, cu luna, și noi ne-am ridicat.
poezie celebră de Tudor Arghezi din Cuvinte potrivite (1927)
Adăugat de Dan Costinaș
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.