Cartierul din fotografie

În 1939 - ce toamnă!
Refugiaţii polonezi umpleau şoselele.
Ne-am întâlnit pe-o stradă pe care războiul la urmă a ucis-o
şi-am colindat toată ziua oraşul.

Casele au dansat fantastic
şi trenurile cu petrol au trecut sfârtecate prin gări.
Ploua cu stropi mari ca nişte viermi de argint.
De jur împrejurul nostru, călătoreau plopii;
femeia cu obrazul de lipie străbătuse calmă rombul din piaţă,
dar strigătul negustorilor avusese ceva straniu la urmă.

În 1939 - ce toamnă!
Mă urmăreşte imaginea omului cu obrazul ciupit,
mă neliniştea complotul sceleraţilor împuşcaţi în cetate.
Strigătul negustorilor avusese ceva straniu la urmă
şi veacul lua tot mai mult forma unei sticle-înfundate.

Cine ar fi bănuit că ploile n-or să mai sune
pe tablele caselor?
Cine-ar fi bănuit că-n cutiile de jucării ale copiilor
părinţii pregăteau gloanţe pentru un nou război?

Aclamat de generozitatea de-a fi singur
vizitam dimineaţa partea aceea de târg unde fusese circul primăvara
şi unde, în întunericul şi cimentul oraşului,
mi se părea
că fetele mor devreme, ca nişte sărbători neterminate.

Ce toamnă!
Refugiaţii polonezi umpleau şoselele,
femeia cu obrazul de lipie a trecut prin piaţă,
dar magazinele nu s-au mai deschis toată ziua...

Într-o duminică frumoasă ca un han de provincie
au fost traversate graniţele Olandei...

poezie celebră de Ion Caraion
Adăugat de Costel Zăgan
Votează! | Copiază!