Iubiri de stele

Pe colţul alb al fluturelui-stea
Zăresc stindardul tău, iubita mea...
Întâiul tău sărut, sărut cast
Ce-n gânduri şi în suflet mi-a rămas

Aş vrea să-mi crească aripi ca să zbor...
Zadarnic cer la tine ajutor...
În lumea ta de vise străluceşti...
Mă chemi în somn... dar oare mă iubeşti?

Mă doare pleoapa nopţilor de sticlă...
Din ochiul meu durerea se ridică
Şi lacrimi împletite-n raze ning
Cuvinte care sufletul 'ţi-ating.

Tu străluceşti mai tare-atunci şi plângi
În leagănu-ţi de lacrimi când te culci.
Sub pleoapa grea de plâns te doare geana
Şi nimeni nu-i să-ţi oblojască rana.

Mă chemi atunci la tine să mă-ntorc
Cu un manunchi de umbre reci mă joc
Şi braţele-mi întind spre Demiurg
Şi-ncerc de-acum, lumina să-ţi ajung.

Se tremură-n adâncuri lacul... Trec
Să te cuprind de braţ în zbor, încerc
Dar ani-lumină încă ne despart
Şi ochii-ţi de rubin, zadarnic ard.

Trec nopţi la rând... Şi care zile trec!...
În lumi de galaxii şi vis mă-nec...
Mi-e trupul pasăre cu aripi frânte...
Când ochiul gol în vreumri mi se-ascunde.

Frânturi de ere-şi cern nemărginirea...
S-a stins demult în urmă-mi omenirea
Eu caut să peţesc steluţa care
S-a zămislit în neştiuta zare.

Şi iată c-am ajuns la Tatăl-noapte...
Călcam cu umbre de trecute şoapte
Pe pajiştea de stele adormite.
Mirific vis... Şi-acum mi-aduc aminte...

Îngenunchind cu gândul, cer iertare...
Mărite-Tată, stele căzătoare
Fruntea-şi apleacă... talpa ta de sticlă
Le poate sfărâma la o adică...

Dar inima de-acum înfrântă-ţi este.
O stea dintr-o frântură de poveste
În măreţia încă-i mă aşteaptă
Şi lent, de dor, se stinge biata fată...

- Şi ce-mi dai tu în schimbul astei stele?
- Îţi dau speranţa de-a mă înălţa.
- Lasă-mi iubrea vieţii pasagere
Iar ea 'naintea ta, va-ngenunchea.

Dar oare ce fac eu fără iubire?
Sub care umbră să m-adăpostesc?
Nu voi găsi un strop de fericire
Şi-atunci ce rost că-n lume mai trăiesc?

- Ne duelăm? Cu lacrima şi strofa
Pe umbra nopţii scriem: "Te iubesc".
S-a stins apusul zilelor de mâine
Dar sângerande răni mai strălucesc.

Pe ametistul grav al înserării
Un el şi-o ea de mână s-au luat...
Iubirea a învins eternitatea
Şi soarta lumii nostre s-a schimbat.

Sunt candele aprinse sub vulcanul
Iubirii voastre. Şi ecouri reci
Ţi-ademenesc aducerile-aminte
În lumea lor dacă-ai să vrei să treci

Prelung ca versul unui clopot trece
Timpul rămas în versuri de demult
Şi din această filă de poveste
Eu începutul încă-l mai ascult.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!