A revela ţie

Ce revelaţie trăiesc în plin lugubru
Deodată păcălit de propriul ego
Încrezător imaginii non stop, placebo
De zi cu zi, visând mizeria-n picaj salubru?

Sunt de-un ceva timp însumi eu cu mine
Atât de strâns că nu remarc schimbare
De suflet nevăzut, simţit, de fizic un atare,
Crezând că zboru-i infinit şi tot ce-i roşu sunt rubine!

Nu, timp nu trece de nu-i ceas sau nu e limbă
Să mişte sau să-ţi strige, sau şoptească
Pe-ascuns, să-ţi dezgolească falsa mască
Ce-o porţi, o măsluind că nu se schimbă!?

Aşa-i o zi când brusc nu şti ce eşti
Şi răul ţi se-nfige-n minte-n cărnuri
Definitiv ş-imunul piere, visu-i fum pe hornuri
Mânjind din negru-n gri spre alb!... Întinereşti?

Cum, oare toţi au fost la fel deodat' pârâţi
De-o fără vină în trecere de timp, neştiind
Şi nu dintr-un 'năuntru?... Nu-i "îmbătrânind";
E "în jurul" doar ce-ţi fluieră pe margine... Nişte amărâţi!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (11 decembrie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Votează! | Copiază!