Soţie

O respiraţie, ca un parfum într-o eternă briză;
S-alunge, şteargă gânduri negre, să dea zâmbet...
O santinelă, cum în mare-i pază la înec baliză,
În talaz neliniştit de doi, perpetuu-n unic umblet.

E mâna efilată, dată-n dar ca pe un fir de floare
-Mereu se-nmiresmând culori d-esenţe calde, dulci-
Trecută-n păr cu drag, topind rutinele-n candoare
Şi-ncolăcind fior strâns în scurte nopţi... vise prelungi.

Este-un străin de neam ce-a zis eternului odată
"Da!" S-a dat definitiv -uitând ce-a fost- cu tot ce e, ce are,
Jurându-se -ce-n lume tot dispare-ncet, încet- o devotată
La bine şi de-i rău, sau neştiut... şi chiar de doare, doare.

Dorinţelor fierbinţi e raza de răcoare din căuşul lunii,
E nesfârşită tare, se sfârşind de-amor fragilă cum o apă;
Se curge lângă tine imperceptibil... gheaţa înţelepciunii,
Că-i şi alb puf de nea să nască un surâs, sau lacrima sub pleoapă!

E pasul ritmic cunoscut ce-l simţi din gloate, haos; ea e, vine
Mereu acasă, în cuib ce aşterne şi se-ntinde-n alb cearşaf...
Îs aromele de stat la masă, mângâieri cu sângele din vine
Când freamătă docilă-n pat... Sau muză, e o arie de-un fonograf.

E prelungirea-n viitor -c-altfel n-ar fi nicicum- iubita mamă,
Simbol rostit pios o viaţă de-ai ei fată, drag băiat.
E o Eva oarecare dăruindu-şi trup de casă, ce-şi trăieşte dramă
Lângă erou-ales, de mână, braţ la braţ... înamorată de-un bărbat.

Este pe rând emoţie, o prietenă, iubită, amor, amantă abilă
Ce inima deţine-ntr-un sechestru scump, ea! Idilizând hoţia
E aur în inel pe deget!... Cea ce o săruţi coperţi, roman filă cu filă!
Fără ea lumea nu-i, căci n-ar avea iubirea cin' s-o ţie... E soţia!...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (28 octombrie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Votează! | Copiază!