Ecoul
Am stat în gerul arzător al iernii pe
piscul cel mai înalt și m-am confesat
din nou munților pentru a mă elibera
de tristeți. Tocmai cădeam de pe pământ
în bolta cerească, când i-am spus demonului,
"Nu vreau nimic mai mult și niciodată
din nou." Am atârnat cuvintele în acea
liniște concretă și expresivă. Am atârnat
liniștea în aer. Am înțeles sensul ei în
sine, precum și sensul ei contrar. Cuvintele
și liniștea erau precum găurile negre și
stelele. În acea ardere spirituală
provocată de ger, mi-am găsit visele
insomniace ale destinului, precum și
visele mele lucide aparținând unui fatal
destin deturnat. Datorită Ție, ele au putut
deveni gânduri amorțite și vice-versa,
într-o modalitate mult mai precisă decât
cea a cântecelor lirice, care se puteau
descompune în sunete muzicale spre a
fi recompuse din nou. În acest realism
magic, strigătul meu tăcut a devenit ecou,
și apoi, în mod definitiv, tăcere asurzitoare.
Era destul de evident faptul că demonul
făcea alpinism în jos. Am auzit doar un ecou,
"Nu vreau nimic mai mult și niciodată din nou."
poezie de Marieta Măglaș din Poeme
Adăugat de Marieta Măglaș
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre ger
- poezii despre tăcere
- poezii despre muzică
- poezii despre devenire
- poezii despre înălțime
- poezii despre visare
- poezii despre tristețe
- poezii despre sunet
- poezii despre stele
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.