Boală

Când eşti în culmea fericirii, fără griji
Ş-instantul făr-aviz îţi face rozul... alb de coală
Şi plan nu mai există, vise se transformă-n schiji...
E-un inefabil yang, un început de boală!

... Şi n-ai control, nu mai eşti tot, corp, craniul,
Te doare eul ce-l credeai al tău,
E-un altul, mintea nu-nţelege straniul
Păcat de blestemat ce-ţi eşti... sursa de rău!?

Te diseci singur cu scalpelul vinei
Ce-o treci tardiv pe-un fals de expertiză
Să-ţi redescoperi ce-ţi cerşea subconştientul milei...
Şi-ai ignorat semnal... somat cu-aviz de criză!

Eşti?... Nu! Te lupţi cu tine, ce-i un altul
Neiertător, paradoxal duşman de propriul sine!?
Cu ochii tulburi -sticle goale- doar implori înaltul,
Ce-ţi aminteşti subit... şi faci prieri de bine.

Ţi-ai rupe trup bucăţi, s-arunci bolândul,
Eşti o mulţime şi-n fond singur contra toţi.
Te tângui şi-ntinzi mâna cu-i uitaseşi, blândul
Mereu alături, nevăzut acolo... Când nu poţi!?!

Te scurgi în ape-n flu torid cu-ngheţuri umbre
Şi mintea-ţi fuge fără frâu printre himere;
Devii un nimeni, amalgam de gânduri sumbre,
Doar înţepate... un soi de fizic masochistic de durere.

Şi trece timp şi viaţa trece acalculată,
Doar mîna-ntinsă stă să cadă-n deznădejde;
Că-n veci, de-ar fi, să fi n-o să mai faci ca altădată...
E oare-ntâia dată când juri sincer şi te-agăţi... nădejde?!?

Noroc cognostic lâng-amor de dragi, de-aproape,
Ţi-ndreaptă trup şi mai mult suflet, penitenţă
Ce crezi c-o ai, s-o dai în schimb la nedreptate
Ce-ai adunat în timp... să-ţi iei în troc convalescenţă.

Te-ntorci la tot, eşti încet tu, bucăţi tot mai ştiute
Şi-n uvertură eşti mai cast... dar uiţi curând de rău
Iar te-amăgind; crezând că vieţile-s mai multe...
Uituc sărman, n-ai învăţat că singur ţi-eşti călău!?!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (16 septembrie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Votează! | Copiază!