Visul stejarului (Oanei)

Se topesc zăpezile mirosind a primăvară
Mi se face dor de tine ca pădurilor de cer
Când înmuguresc şi crud sufletul şi-l dau afară
De sub coaja plictisită de-ntuneric şi de ger

Ce-i pădurea? O-ncercare de suire fără scară
Dorul ce-l poartă pământul de-a se ridica la stele
Ce sunt eu? Stejarul care la-nceput fu ghindă rară
Dar de dragul unei fete ce venea după surcele

Se făcu lăstar de tufă, răsărind să-i facă semn
Şi crescând să-i facă umbră şi murind să-i facă foc;
La povestea cu iubirea dintre inimă şi lemn
Vă poftim să luaţi aminte pomi şi oameni la un loc:

La-nceputul vremii noastre, jos la poala codrului
În căsuţa peste care dai de-apuci poteca-n sus
A venit pe lume Oana – fata pădurarului –
Dulce-n glas, la suflet bună şi frumoasă de nespus...

Într-o zi de primăvară, zâna cât un căpătâi
Frumuseţe crudă care n-a-ntâlnit încă băiat
Se juca de-a fata mare când ascultă cea dintâi
Gură care-i cere gura s-o-nveţe la sărutat

Şi visând la taina care prima dragoste se cheamă
Tălpile-i zburdau şi parcă se schimbau în aripioare
Depărtându-se de casă. Ea, copil, n-a luat în seamă
Că pădurea şi cu visul ăsta sunt înşelătoare...

Umbra nopţii ce-a venit l-a găsit pe bietul tată
Pasăre strigându-şi puiul în al cărui loc răsar
Luna, pasăre de foc de-al său strigăt speriată
Şi credinţa că visează cel mai nemilos coşmar

Într-o scorbură bătrână a intrat un pui de ciută
Ioana plânge şi blesteamă ceasul rătăcirii sale
E târziu – îi spun copacii o poveste neştiută
Vântul a tăcut iar somnul a cuprins nespusa jale...

Se făcea că-i dimineaţă şi că fata le vorbea
Florilor din grădiniţa casei cum făcea de fel
Când o strigă la portiţă sol frumos care-i zâmbea
Aducându-i vestea bună că-i chemată la castel

O văzuseră pesemne cei trimişi în lumea toată
De-mpărat ca să-i găsească noră fără de pereche
Frumuseţe crudă, rară şi la suflet nepătată
Din a cărei gură cântec să-i ajungă la ureche

Şi veniseră la curte fetele pământului
La un loc n-a stat atâta frumuseţe nici în rai
- Aduceţi-o şi pe Oana de la poala codrului
A rostit măritul rege şi-a trimis un fiu de crai

Zâmbitor să-i ducă vestea, grabnic să-i aducă fata
Care-l asculta şi trupul îi ardea cum arde para
- Eu aş merge bucuroasă, numai să mă lase tata
Dar acum e dus în codru şi se-ntoarce tocmai seara

- Te-aş ruga minune crudă să-mi aduci un strop de apă
Să-mi astâmpăr setea, focul sau iubirea, nu ştiu bine
Că mi-e sufletul în goană ca o pasăre ce scapă
Dintr-un laţ cu mii de ochiuri dezlegate-n ochi la tine

- Stai oleacă şi răsuflă colea jos în grădiniţă
Patul e din flori albastre cum e cerul, cum e lacul
Zise Oana, zăpăcită, dându-i apă din cofiţă
Şi dorind să-i vină tatăl cât mai repede, săracul

Se făcea că solul tânăr după ce-a băut o gură
S-a schimbat la chip, la vorbă, la privire mai ales
Fata simte cum o paşte şi cum sufletul i-l fură
Prima dragoste şi prima taină fără de-nţeles

- Te iubesc ispită crudă, chipul fericirii mele
Sufletului meu pereche, trup năucitor, cuminte
Frumuseţe de icoană, glas de înger, ochi de stele
Dă-mi o gură să mă vindec, să fiu cel de mai ‘nainte

Să te duc în grabă mare la-mpărat şi-apoi... să mor.
- Taci! Mai bine ia-mă-n braţe, strânge-mă necontenit
Lasă-mă să gust această primă clipă de amor
Bun rămas copilărie, visul meu bine-ai venit!...

Şi-au fugit în lumea largă, strâmtă doar pentru iubire
Se făcea că este seară şi că pădurarul plânge...
La castel e zarvă mare, fete plâng de fericire
Dintr-un deal răsare luna ca o lacrimă de sânge

Pe cărări întortocheate din adâncul codrului
Rătăcesc în toiul nopţii doi fugari îndrăgostiţi
Luna – tronul de lumină din grădina cerului
Pe pământ – stăpân e somnul, raiul celor obosiţi

Un frunzar le iese-n cale pat de nuntă să le fie
Din alai de pietre mute cântă limpede izvorul.
Cum a fost această noapte nu se spune, nu se ştie
Se făcea că pân'la ziuă somnul n-a cuprins amorul.

Când al păsărilor cântec zorilor le dă de ştire
Cuibul unde porumbiţa ostenită de noroc
Dorme-ntâi îmbrăţişată de bărbat şi de iubire
Ea visează că la Curte ajunsese la soroc

Şi păşind într-o grădină cum e raiul din Scriptură
Doldora de frumuseţe feminină, feciorească
Nu-şi găseşte loc, se simte cea mai josnică făptură
Pe când una dintre fete prinse dulce să-i vorbească:

- Bun venit! Eu sunt prinţesă de la curtea din apus
Fiica Regelui Albastru şi-a Reginei Viorea
- Bun găsit! Răspunse Oana bucuroasă de nespus
Că-i vorbise prima fată; Doamne, cum i se părea!

S-au ţinut apoi de mână, parcă fără să le pese
De privirile bolnave sau de vorbele deşarte;
Nici n-au mai văzut alaiul ce vestea că Prinţul iese
Poruncind: - Va fi Regină fericită pân'la moarte

Dintre voi aceea care n-ar purta deloc mânie
Dacă n-ar fi cea sortită să-i aşez pe cap coroana
Iar acum câteva clipe i-a jurat prietenie
Fetei Regelui Albastru... Şi-al său nume este Oana.

Tresărind a vrut să ţipe dar lumina zorilor
Blând i se vărsa pe faţă şi pe trupul tremurând
Sărutând acele buze date pradă viselor
Deschizând acele pleoape care s-au închis plângând

Ioana s-a gândit o clipă că e tot un vis bizar
Şi-ar fi vrut să se trezească lângă fiul craiului
Sau măcar în pat, acasă, unde bietul pădurar
De când şi-a pierdut copila n-a dat vreme somnului

- Crudă-i viaţa, crudă-i moartea dar mai crudă-i despărţirea
Sufletului de perechea lui de cer orânduită
Zise fata blestemându-şi visele şi rătăcirea
Care i-au răpit din suflet liniştea nepreţuită

Şi-ncepu s-adune vreascuri ca făcând cu ele foc
O ciupercă să prăjească, tocmai una răsărea
Dar când omul flămânzeşte nu mai are nici noroc
N-avea cum s-aprindă focul dacă n-avea foc la ea

Şi-a pornit amar să plângă lângă braţul de surcele
Din mijlocul poieniţei unde vrea s-aprindă focul;
Printre lacrimile sale calde, ultime şi grele
Un lăstar cu patru frunze căuta să-şi afle locul

- Bine te-am găsit Regină fericită doar în vis!
I-ar fi spus în şoaptă puiul de stejar cât un trifoi
Dumnezeul rătăcirii şi-al uitării m-a trimis
Printre lacrimile tale să-ţi dau visul înapoi.

Ce i-o fi răspuns nu ştie nici un duh din cer, nici tatăl
Numai fata, fata ştie, fata simte, fata plânge
Blestemând lângă tufanul care creşte vântul bată-l
Întărindu-se din lacrimi de copil spre-a nu se frânge.

Soarele scădea-n amurguri, umbrele se tot lungeau
Când la capătul puterii, pădurarul şi-a găsit
Puiul rătăcit în codru. Stele mute răsăreau
Fata se ţinea tăcută după tatăl istovit.

A urmat o noapte neagră ca un iad în vechiul rai
Răsărind bătrânul soare n-a mai înţeles nici el
Nici a florilor mireasmă, nici al păsărilor grai
Cine poate să-nţeleagă dacă n-a iubit la fel?

Timpul nu mai vrea să zboare, visul nu mai vrea să vină
De la streaşina cu vrăbii ciripitul nu-i mai spune
"Bună dimineaţa Oana!", tac şi florile-n grădină
Sufletul e mut şi roşu ca un soare când apune

Ce i s-a-ntâmplat copilei pădurarul n-a ştiut
Şi s-a stins întrebător cu tot codrul în privire
Oana s-a luptat cu trupul, şi cu sufletul pierdut,
După şase săptămâni a plecat la mănăstire

Şi-a schimbat întâi veşmântul şi-apoi numele de fată
La surorile din obşte se uita c-un fel de teamă
"Maica stareţă ni-i mamă, i-au spus, Dumnezeu ni-i tată!"
Dar călugăriţa nouă nu ştia ce-nseamnă mamă...

Şi-a trecut un car de vreme pe la poarta schitului
Nici nu ştiu câte măicuţe s-or fi dus cu el în jos;
Rămăsese numai una, şi-a luat calea codrului
Devenind sora pădurii şi mireasa lui Hristos...

Într-o zi de primăvară o măicuţă de la schit
De stejarul din poveste lăcrimând se-apropia
Regăsindu-l printre lacrimi ca un vis înmugurit
Şi pe ultima zăpadă degetul său alb scria:

Crud se-arată colţul ierbii pentru cea din urmă oară,
Mi se face dor de tine ca stejarului de soare
Când înmugureşte, suflet veşnic tânăr dând afară
De sub coaja-mbătrânită de-amintiri şi de-aşteptare.

poezie de Marius Robu din Visul Stejarului (2006)
Adăugat de Marius Robu
Votează! | Copiază!