Şi sufletul

Şi sufletul
când vrei să-l cunoşti
trebuie să priveşti
în alt suflet.
Străinul şi duşmanul l-am văzut în oglindă.

Erau buni băieţi, tovarăşii; nu strigau
nici de oboseală, nici de sete, nici de îngheţ,
aveau comportarea copacilor şi a valurilor
care acceptă vântul şi ploaia
acceptă noaptea şi soarele
fără să se preschimbe în schimbare.

Erau băieţi buni; zile întregi
asudau peste vâsle, cu ochii plecaţi,
respirând ritmic
şi sângele lor colora o piele supusă.
Cândva au cântat, aveau ochii plecaţi
trecând pe lângă insula de cactuşi, pustie,
în amurg, pe dincolo de Capul Câinilor
care latră.

Când vrei să-l cunoşti, spuneau,
trebuie să priveşti în alt suflet, spuneau
şi vâslele loveau bronzul mării
în apus.
Am lăsat multe capuri, multe insule, marea
care dă-n altă mare, pescăruşi şi foci.
Dezolate femei, cu suspine, cândva,
plângeau după fiii lor pierduţi
şi altele blestemând îl căutau pe marele Alexandru
şi glorii îngropate în adâncurile Asiei.
Am tras la ţărmuri pline de arome nocturne,
de ciripit de păsări, de izvoare ce-ţi lasă-n palme
amintirea unei mari fericiri.
Dar nu se terminau călătoriile.
Sufletele lor s-au făcut una cu vâslele
cu austera faţă a provei,
cu dâra timonei,
cu apa dispersându-le chipul.
Tovarăşii au sfârşit rând pe rând
cu ochii plecaţi. Iarăşi vâslele lor
spun locul unde dorm în nisipuri.

Nimeni nu-i mai ştie. Dreptate.

poezie celebră de Giorgos Seferis din Argonauţi (1965)
Adăugat de Simona Enache
Votează! | Copiază!