Dualitate
Revin la vechea revelație;
Tot ce-i natură, e suav,
Nesfârșit sursă d-incantație...
Doar om... ce aparține-i grav!
Mă-ncânt de roze, de mistral,
De tril... Zilnic resuscitez
Din aer hărăzit astral...
La ticăloși, mă prosternez!?
M-avânt cu gândurile-n vis,
De dor mă-ngân de briza mării
Și-ajung... Am tot ce mi-am promis...
De nu sunt subiect... trădării?!
Plutesc pe povârnișuri sure,
M-afund prin falnici seculari,
Beau din izvorul de pădure...
De nu pierd tot, de hoți, de-avari?!
Zilnic am câinele-mi de pază,
Îi simt privirea amoroasă;
În trist deșert, îl am o oază...
Răni!... Nedreptate nemiloasă!
Și-am dragoste în caracter,
M-am educat, din cărți, la bun!
Iubesc profund, ador mister!...
Sunt paria! Sunt... un ne-bun?!?
Ce să-nțeleg? Că-s tot natură;
Evoluat, un pelerin
Mă căutând pe-o scurtătură
De destin... Sunt copii, de divin?!?...
Și dualist mă închin... amin?
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (4 iunie 2011)
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!
